A-POLITICE // Tinerii şi alegerile parlamentare

Trecuţi prin războaie şi deportări, prin vitrinele goale ale „socialismului dezvoltat” şi prin marasmul „stagnării”, prin perestroika şi glasnost’, prin mişcarea de eliberare naţională şi prin crize economice, prin promovarea unor personalităţi marcante şi prin revenirea la putere a nomenclaturiştilor, prin speranţe şi iluzii, prin decepţii şi disperări, ei sunt convinşi că, de voie, de nevoie, vor supravieţui oricărei situaţii. Ce i-ar mai putea scoate pe baricade sau – cel puţin – i-ar angaja activ în campania electorală?

Tinerii însă nu pot să suporte orice. Pericolul conservării stării de fapt e o realitate care le taie aripile şi care ne izolează [definitiv] de lumea civilizată. Dacă nu schimbăm nimic, riscăm să nu mai ieşim din mlaştina autohtonă (a „căii a patra”, da). Riscăm ca tinerii să ne părăsească. Alegerile sunt o şansă oferită lor, ei sunt beneficiarii alegerilor. Care însă, eventual dezamăgiţi, se vor izola ori vor evada, alternativele de dincolo fiind mai tentante.

Avem tineri (ca vârstă) în mai toate partidele, fie în calitate de agenţi electorali, fie pe lista candidaţilor, dar ce folos? Testul pentru ei ar fi să fie autentici. Să-şi promoveze propriile programe, nu să se angajeze mercenari într-un război din care ei, tinerii, nu au nimic de câştigat (decât, da, un „onorariu”… dezonorant pentru serviciile acordate).

Există un tânăr pe nume Vlad Bătrâncea, decorat cu ordinul „Gloria Muncii” (chiar aşa!) de către preşedintele Dodon deşi – se revolta un internaut rus de la Botanica (încurc ceva?) – el nu a lucrat în viaţa lui decât la partid şi la fundaţia „Soluţia” (o obscură unitate economică a aceluiaşi PSRM). Acesta chiar slujeşte o cauză străină, anacronică, vetustă. Iar scopurile partidului „său” ne izolează şi mai mult de lumea spre care aspiră tinerii.

Există un alt tânăr, care conduce o „organizaţie de tineret” a partidului de guvernământ (care refuză implementarea reformelor necesare în educaţie, înlocuindu-le cu modele populiste, ineficiente, speculative). Acest tânăr nu are o altă ocupaţie decât să maculeze zilnic imaginea liderilor opoziţiei proeuropene. Acesta (îmi scapă numele) etalează fără să vrea fariseismul partidului de guvernământ. Pentru că, spre deosebire de televiziunile holdingului, care se pot ascunde după paravanul „libertăţii de opinie”, el reprezintă poziţia unui partid declarat proeuropean şi care pretinde să facă alianţă postelectorală cu cei de la ACUM (sic!). Dar care în realitate face jocul nostalgicilor pro-asiatici.

Şi în partidele-sateliţi ai puterii, precum formaţia condusă de primarul de la Orhei, tinerii slujesc o cauză cu obiective determinate de alţii, proiectând colhozuri şi răstindu-se la partidele proeuropene. Ei sunt devotaţii executori, un fel de „comsomolişti” de spiţă sovietică. Ei rup materiale didactice (harta României Mari) în plenul parlamentului, ca să provoace ură; ei rup panourile electorale ale oponenţilor pentru că nu au replică civilizată la mesajul oponentului; ei aplică forţa fizică împotriva unor candidaţi precum Dinu Plângău sau Valeriu Munteanu pentru că nu au argumente. Sunt tineri care slujesc unei cauze bătrâne.

Vreau să cred că un alt gen de tineri se adună în jurul blocului ACUM. Nu mi-l pot închipui pe Dumitru Alaiba, de exemplu, sau pe Octavian Ţâcu executând indicaţiile Maiei Sandu sau ale lui Andrei Năstase. Pot să se consulte, să-şi coordoneze acţiunile, dar nicidecum să execute ordine. Pentru că altele sunt principiile pe care s-a constituit blocul. Nimeni nu-i impune lui Octavian Ţâcu să renunţe la ideile unioniste, după cum nimeni nu-i cere lui Alexandru Slusari să devină unionist. E un bloc al entităţilor şi al individualităţilor diferite, unite de ideea anti-oligarhică şi proeuropeană. Aici tinerii pot să vină cu iniţiative legislative sau acţiuni comune. Şi am convingerea că vor fi susţinuţi de liderii blocului şi de membrii acestuia. Alta e perspectiva construcţiei, deductiv, altele-s perspectivele.

Activi, mai ales în ultimul timp, sunt tinerii unioniştii. Poate că prea târziu s-au activizat. Dacă acum câţiva ani în fruntea PL venea un tânăr (Chirtoacă, Munteanu sau Carp), perspectivele partidului ar fi fost mai luminoase, iar aderenţii mai numeroşi. Idealul Unirii nu poate fi construit doar pe nostalgii, ci şi pe realităţile noi. Am salutat venirea tinerilor în mişcarea unionistă, fie şi din motivul că generaţiile mai vechi (inclusiv, generaţia mea) nu mai pot propune nimic nou, ca să nu mai vorbesc de liderii care s-au uzat, iar unii s-au mai şi compromis. Aş prefera ca tinerii să greşească pe cont propriu, decât să execute „bunele” indicaţii ale colegilor mai în vârstă (din care să nu înveţe nici măcar călcatul repetat pe aceeaşi greblă).

Am înţeles că motivaţia implicării tinerilor unionişti în campania electorală (pornesc de la ipoteza că ei sunt suverani şi nu sunt teleghidaţi de la GBC, cum îi incriminează mulţi internauţi) a fost că un alegător unionist (intransigent, da) există şi că ar fi păcat să nu i se ofere o şansă. O variantă de vot, fie şi pentru propriul confort. Care sunt însă riscurile? Pentru partidele unioniste, în cazul rateului – foarte probabil –, ar putea fi un semn al neputinţei şi al morţii politice (neparticiparea la scrutin nu are în mod obligatoriu această consecinţă). Pentru mişcarea unionistă în ansamblu, consecinţele pot fi însă mult mai triste: i se poate pecetlui porecla de mişcare fără viitor, iar în cazul ascensiunii socialiştilor, unioniştii vor fi învinuiţi că au făcut jocul Moscovei, sabotându-i pe proeuropeni.

Mircea V. Ciobanu