Dan Dungaciu: „La Chișinău e aceeași dilemă ca acum un an: Te poți alia cu ISIS să îl dai jos pe Assad?”

Metafora cu ISIS și Assad la Chișinău e următoarea. În iunie 2019, la Chișinău, dilema pentru pro-europenii de la Blocul ACUM era dacă te poți alia cu socialiștii (ISIS) împotriva pentru a-l debarca pe Vladimir Plahotniuc (Assad). Părerile sunt și azi împărțite, dar nu asta interesează acum. Alianța s-a făcut, iar după căderea rapidă, în noiembrie 2019, a guvernului Maia Sandu, pro-europenii de la Chișinău au acum exact aceeași dilemă, dar cu semn schimbat: să se alieze cu Vladimir Plahotniuc (Assad) pentru a doborî ISIS (Igor Dodon și socialiștii săi).

Vom cerceta mai jos această dilemă, care e cheia de înțelegere a politicii din stânga Prutului, insistând și pe un corolar al acesteia: un război informațional insidios și periculos, care vrea să o învăluie.

R. Moldova – manual de întrebuințare

Evoluțiile politice din R. Moldova trebui să fie înțelese după o singură grilă, geopolitică, aceeași care a funcționat de la începutul republicii până astăzi: Vest versus Est. Alegerile au fost și sunt întotdeauna geopolitice, la fel și partidele, lucru confirmat și de eșecul coaliției efemere PAS-PSRM care a încercat că depășească geopolitica și să instituie „națiunea civică”. Dincolo de Prut, Estul și Vestul, nu Stânga și Dreapta, au ponderi relativ egale în electorat. Așa a fost întotdeauna și așa e și azi. Celebra majoritate din 2001 a lui Voronin de 71 de deputați s-a bazat în realitate pe 50,07% din vot, dar, prin redistribuire, s-a ajuns la majoritate constituțională. La fel a fost și în 2009, când alianța pro-europeană a câștigat, la mustață, majoritatea, după ce l-a extras pe Marian Lupu de la comuniști și a schimbat mecanismele de redistribuire a voturilor.

Avem de-a face, generic, cu o bătălie perpetuă între două blocuri geopolitice, „Alianța pentru Integrare Europeană” – sub diverse denumiri – și „Partidul Comuniștilor” – comunist/socialist. Prima include pe toți europenii, de toate nuanțele, a doua pe toți pro-esticii, de toate nuanțele. Miza principală în orice competiție electorală este ca fiecare „bloc” să nu aibă „dubluri” și să reușească să își adune toate voturile, să nu le risipească. Despre asta e vorba în viața reală, restul sunt povești sau pudibonderii morale.

Diferența între „blocuri” o face partidul balama numit generic „PDM”, un soi de Ostap Bender al politicii moldovenești, un partid fără identitate, nici politică nici etnică, doar cu interese, pentru care nimic nu contează cu adevărat, în care trebuie să ai o disponibilitate morală de elastic, de genul lui Marian Lupu, care vorbea „românește” științific și „moldovenește” politic – culmea, Lupu avea cel mai românesc accent din tot Parlamentul! –, un partid în care emblematici sunt politicienii de tip „Diacov”, indivizi care reușesc să rămână cu conștiința curată până la sfârșit, pentru simplu motiv că nu și-au folosit-o niciodată.

Dar fără acest partid și fără acest electorat, electoratul familiilor mixte din republică, practic, nu se poate face o majoritate pro-europeană. De la unioniști la „PDM”, totul trebuie cules, toate nuanțele de „pro-europenitate”, dacă vrei să ai peste 50%.

Maia Sandu nu a făcut asta în 2016, și nu a ajuns președinte. La fel e și acum, la fel va fi și mâine.

Moartea proiectului civic. Eșecul descălecatului americano-europeano-rus și reapariția lui Vladimir Plahotniuc

„AIE” este un nume generic, reprezentând tot frontul pro-european, în toate intensitățile lui (de la unioniști, cei mai intenși pro-europeni, la „PDM”). Iar în perspectiva alegerilor prezidențiala din noiembrie sau parlamentarele de după, această alianță trebuie să fie refăcută. Nu că așa e „moral”, nu că ne place, ci pentru că altă soluție nu este. Nimeni nu poate bate aritmetica electorală.

Marea dezbatere de la Chișinău este legată de reapariția pe scena politicii din R. Moldova, prin interpuși, a lui Vladimir Plahotniuc, aflat acum în SUA. Reapariția pe scenă a oligarhului sau a lui Ilan Shor – aflat, se pare, în Israel – are o singură explicație. Anularea acordului de la 3 iunie 2019, adică eșecul a ceea ce am numit descălecatului americano-europeano-rus. Descălecatul înseamnă o întemeiere sau reîntemeiere. Pe 3 iunie a fost un descălecat care a vrut să „reîntemeieze” R. Moldova pe baze civice, dincolo de geopolitică. A fost un eșec complet și fulgerător, la care nu se va mai întoarce nimeni niciodată. Măcar atâta lucru pozitiv a rămas din Alianța PAS-PSRM, dincolo de debarcarea lui Plahotniuc: „proiectul civic”, ca proiect strategic pentru R. Moldova, a eșuat complet. „Lock, stock, and barrel” cum ar spune prietenii noștri americani.

Deci, revenind, descălecatul acesta a eșuat, acel „ménage à trois” – SUA, UE, Rusia – nu mai funcționează la Chișinău, este clar că totul s-a dezechilibrat, Bruxelles-ul și Washingtonul au rămas cu ochii în soare. Igor Dodon a rămas cu toată puterea, practic, dar Rusia a obținut o victorie à la Pyrrhus, pe care nu și-a dorit-o de fapt, dar nu a avut încotro, și a rămas cu Igor Dodon pe cap. Când Igor Dodon se plimba țanțos ca un curcan crezând că lumea e la picioarele lui, nu a înțeles că, de fapt, prin ruperea acordului, își semnase și condamnarea politică. Iar Rusia nu își va tăia venele pentru el, pentru că are suficiente pe cap și înțelege foarte bine că nu poate avea toată puterea în republică. Oricum nu are ce face cu ea și asta costă, iar Moscova nu are bani. Pentru că 3 iunie a căzut, pentru că Dodon și Rusia trebuie contracarați și readuși în republică la dimensiunile lor normale, au reapărut în scenă Plahotniuc, Shor, și alte personaje de genul acesta despre care nu am mai fi auzit nimic dacă nu se rupea unilateral înțelegerea. Deci acum avem de-a face cu o resetare, cu o reechilibrare a jocului de forțe, când inclusiv Plahotniuc capătă valoare de întrebuințare. Iar la situația extrem de grea și care va deveni și mai grea anul acesta în republică, evident că, prin contrast, nici măcar Plahontiuc nu mai pare așa de negru. Dar repet, nu e vorba de Plahotniuc în sine, nu înseamnă că ar fi fost bun vreodată – până la urmă „binomul Plahotniuc-Dodon” a dus la ce avem astăzi -, ci că acum, dat fiind contextul, are valoare de întrebuințare… „PDM” a trecut de partea „Vestului”, cel puțin o parte, dar hemoragia nu se va opri aici. E o chestiune de timp.

Ce poate urma la Chișinău

O coaliție de tip „AIE” e posibilă în R. Moldova, în diverse versiuni. Și nu prin alegeri, ci prin reamenajări în interiorul parlamentului. Anticipatele nu sunt o opțiune, ci, în perspectivă, vorbim de schimbarea de majoritate, apoi schimbarea de guvern, ceea ce este altceva.

Dar lucrurile nu trebuie grăbite. Primul pas este constituirea unei majorități, nu doar pe hârtie, ci asumate, fie și discret. Adică o nouă „AIE”, despre care vorbeam, sigur, cu alt nume, indiferent care, inclusiv una „tehnocrată” sau „guvern de uniune națională”. Dar, electoral vorbind, ar fi același lucru, căci fundamental este să aibă voturi în parlament – iar parlamentarii sunt cei care sunt, 100 de bucăți, unul fugar, nu poți să îi schimbi până la prezidențiale din 1 noiembrie. Când această „AIE” va fi negociată și constituită, cu mâna la nas, cu mască de protecție septică pe față, cu strâns din dinți, cu înjurături, cu reproșuri etc., deci când va fi negociată, abia atunci va trebui schimbată formal majoritatea, apoi – daca se va putea asta – guvernul… Dar nu acum, ci doar înainte de prezidențiale. Cu suficient de mult timp înainte ca lumea să aibă timp să afle că există o majoritate constituită în perspectiva alegerilor prezidențiale, și mai departe, și cu prea puțin timp ca această majoritate să guverneze efective și să fie responsabilă pentru dezastrul guvernării Chicu. În plus, și acesta este un lucru important mai ales în R. Moldova, s-ar transmite și semnalul că – în eventualitatea că mai candidează – Igor Dodon e slab și a pierdut guvernarea, ceea ce la public contează mai ales în preajma alegerilor.

Candidatul la prezidențiale

Această coaliție nu trebuie să aibă neapărat un candidat comun. Să nu uităm că trebuie să aibă, în situația ideală, un premier comun – fie și „independent” -, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. În ceea ce privește candidatul la prezidențiale, dacă e comun sau nu, va fi rezultatul unei negocieri care se va face inclusiv atunci când va fi configurată noua alianță. Nu trebuie să fie obligatoriu unul comun – Igor Dodon, dacă mai ajunge să candideze, nu va putea obține 50% din primul tur -, există lideri care trebuie să aibă grijă de partidul lor, să-l tragă în sus, dar trebuie să se procedeze ca în alegerile primare americane. În termenii R. Moldova, asta înseamnă că ar trebui ca în turul întâi să nu existe atacuri atât de grave încât candidații pro-europeni să nu se mai poată susține reciproc în turul al doilea. O negociere pentru viitoarea coaliție „AIE” trebuie să existe, tocmai pentru a se evita duritățile în alegerile prezidențiale în tabăra anti-Dodon și anti-rusă. După prezidențiale, evident că această coaliție ar trebui să rămână împreună.

Sigur, s-ar putea spune că ne întoarcem de unde am plecat, e adevărat, asta e politica din R. Moldova: lasă senzația unui hamster în cușcă care aleargă într-o roată și nu ajunge niciunde…

Inamicii alianței pro-europene (I). Moraliștii în regim de „part time”

Există două tabere care doresc ca o asemenea alianță să nu se constituie. Prima este, să-i spunem generic, tabăra „moraliștilor”, respectiv a celor care pun în prim plan așa zisa bătălie anti-corupție (care în R. Moldova e ca în Caragiale: sublimă dar lipsește cu desăvârșire). Pentru ei, o alianță a pro-europenilor (PAS și DA) în Parlament cu interpușii lui Vladimir Plahotniuc – adică „Pro-Moldova” finului lui Vladimir Plahotniuc și insalubrul grup Shor – este inacceptabilă. Nu te poți alia cu ISIS ca să îl dai jos pe Assad (adică pe Igor Dodon) – vor fi zicând aceștia! Dincolo că e imoral, e și riscant. Nu doar pentru electorat, care i-ar repudia pe europeni, ci pentru sistem: dacă Plahotniuc și Shor revin în politica de la Chișinău, ei ar deține, prin bani și influență, „pachetele de control”. Prin urmare, proiectul european ilustrat de Maia Sandu sau Andrei Năstase ar fi compromis definitiv prin acest pact cu diavolul.

Ce ar fi de obiectat?

E o atitudine ridicolă prin excesul de rigorism: când în R. Moldova proiectul european nu a fost (și) un pact cu diavolul? AIE a fost un pact cu „diavolul” Plahotniuc, prin interpusul Marian Lupu, altfel pro-europenii nu ar fi dobândit niciodată guvernarea (că au făcut-o praf singuri, e altceva). Altminteri spus, dacă „moraliștii” ne pot convinge că PAS și DA – fără amestecuri „impure” – iau împreună la alegerile parlamentare peste 50%, este în regulă. Ar fi sublim, doar că… nu se poate.

Dar ce este astăzi guvernarea de la Chișinău decât un mare și explicit pact cu diavolul (din Est, de data asta)? Un președinte pro-rus și anti-român, un premier asemenea și o majoritate parlamentară care le cântă în strună docilă. De ce ar fi mai bun ACEST pact cu diavolului – plus alți mici drăcușori mai de la Vest care profită de anti-românismul oficializat de la Chișinău – decât ce va urma? Chiar nu am învățat nimic din lecțiile celebrului împrumut de 200 de milioane de euro din partea Federației Ruse care, în realitate, era un împrumut ca la Radio Erevan (adică nu dădea, ci lua)?

Argumentele „morale” devin și mai slabe prin comparație: aceia care astăzi ne spun că nu e bună o asemenea alianță erau taman acei care, cu chiote și șuiere, pledau pentru o alianță a Blocului ACUM cu… Președintele Igor Dodon și camarila lui socialistă. Atunci fibra morală era în șomaj și nu scotea nici un oftat. Acum fibra morală e umflată până la paroxism și orbire. (Repetăm: Plahotniuc nu a fost nici pro-european nici pro-român și cine crede că a făcut bine R. Moldova să citească ce tot scrie LARICS de trei ani încoace. Dar să ignori ce se întâmplă acum în republică și agresivitatea anti-UE și anti-România este un pic cam mult; nu e vorba despre persoane, ci despre proiect geopolitic explicit.).

Problema „moraliștilor” este că ignoră de fiecare dată, practic, toate ieșirile anti-europene și anti-românești ale cuplului Dodon/Chicu care, de fapt, nu fac decât să îndepărteze fatal orice posibilitate de colaborare chiar și tehnică dintre genericul bloc ACUM și PSRM. Paradoxul este că „moralismul” din republică este „Romania proof”, adică complet indiferent la orice reacție împotriva Bucureștiului și, implicit, al UE. În această speță, „moraliștii” consideră că Dodon/Chicu au cecuri în alb. Mai mult, am putea specula că lor chiar le place o asemenea atitudine față de București. (Și le place dintr-un singur motiv, pentru că ei sunt, de fapt, adepții „națiunii civice”, iar într-un asemenea proiect orice apel/aluzie la identitatea românească e un lucru interzis și blamabil).

Și ca o concluzie amară: nu e R. Moldova, ea însăși, rezultatul unui Pact cu Diavolul (numit Pactul Ribbentrop-Molotov)? Prin urmare, orice exces de puritate și moralism în R. Moldova ar trebui să înceapă de acolo de unde a pornit totul, de la sursa primară…

Inamicii alianței pro-europene (II). Rusia, Dodon și geopolitica

Cu primii se poate, în principiu discuta. Nu sunt tocmai fără temei argumentele lor, dar sunt nerealiste: pledează din perspectiva unei situații ideale, care nu a existat și nu va exista niciodată în republica de peste Prut. În plus, ridiculizează, involuntar, liderii pro-europeni: ar fi incapabili să negocieze – presupunând că ar face asta – cu interpușii lui Plahotniuc, ar fi lipsiți de realism și discernământ, niște pămpălăi, victime sigure ale cuplului odios de oligarhi cărora, nici plecați, nu le-ar putea face față.

Periculoși sunt însă inamicii geopolitici ai unei alianțe contra lui Igor Dodon (că mulți dintre „moraliști” sunt de fapt geopolitici, nu mai are rost să argumentăm aici; așa cum și adepții „națiunii civice” din R. Moldova sunt de fapt adepții, conștienți sau nu, ai unui proiect geopolitic care spune NU NATO, NU Europa și NU România).

Inamicii geopolitici ai unei coaliții anti-Dodon lucrează cu atenție, cu perseverență, declanșând un insidios război informațional pe teritoriul R. Moldova (straniu este că există și unii „idioți utili” care le cântă isonul de la București).

Prima țină, fundamentală, este ruptura dintre Maia Sandu și Andrei Năstase. Aici se joacă de fapt viitorul unei alianțe și nu în altă parte. Ruptura dintre cei doi este miza principală a războiului informațional declanșat în perspectiva anulării din start a unei alianțe pro-europene.

Cine parcurge presa de la Chișinău vede limpede aceste tentative, care vor să lărgească până la rupere o fisură care a apărut demult, e drept, în sânul Blocului ACUM, s-a accentual între timp, dar nu are și nici nu trebuie să aibă dimensiunile unei rupturi.

Presa afiliată trustului Dodon devine din ce în ce mai des în ultima vreme un veritabil teren de încercare și de lansare de fake-news-uri. Se scot declarații din context, se denaturează, se pun titluri flamboaiante și care distorsionează grav substanța declarațiilor. Falsurile flagrante la adresa Maia Sandu sunt deja de notorietate și atât de brutale încât capacitatea lor de persuasiune e aproape de zero. Nu despre acest tip de distorsionări grobiene vorbim aici.

Aspectul pe care vrem să îl relevăm aici e de altă natură. Ține de modul în care se preiau și falsifică declarațiile lui Andrei Năstase cu scopul de a crea fracturi. O mostră de fake-news, aparent blândă, dar menită să fie picătură care să erodeze liantul relației, este cea în care, public, de exemplu, Andrei Năstase o „acuză” pe Maia Sandu de diverse lucruri (aici sau aici). Informația falsă este menită să arate că ruptura se adâncește, chiar iremediabil. Nu mai contează că informația este dezmințită și corectată de Andrei Năstase, pentru că dezmințirea nu se mai publică. Altă „știre” ne informează că Andrei Năstase a convenit cu Igor Dodon un guvern PAS și PPDA și cu susținere PSRM, iar Năstase ar fi fost de acord, la schimb, cu arestarea lui Andrian Candu…

Exemplele de acest fel sunt numeroase. Nu e vorba să acredităm aici ideea unei relații impecabile între cei doi lideri ai opoziției sau a partidelor lor. Nu e cazul, așa cum, poate, emoțiile au prevalat la un moment dat inclusiv cu ocazia unor gesturi/declarații publice. Dar de aici până la ruptură sau imposibilitatea unei colaborări în perspectiva mizelor politici din toamnă e o cale lungă.

Cine are interesul ca această ruptură să fie un fapt împlinit, cel puțin la nivelul percepției publice? Evident, propaganda rusă și exponenții ei de vârf din republică, în speță gruparea Dodon/Chicu.

Acest război informațional trebuie să ne preocupe cel mai mult dincolo de Prut, pentru că este infinit mai insidios decât recenta gâlceavă a moraliștilor cu lumea.

Nu trageți în Andrei Năstase…

Cum spuneam, una dintre cele mai perfide direcții ale războiului informațional de la Chișinău purtat prin intermediul rețelei mediatice controlate de Igor Dodon și Partidul Socialiștilor vizează o ruptură completă și profundă între Maia Sandu și Andrei Năstase, coloana vertebrală a oricărei construcții împotriva lui Igor Dodon și a proiectului său pro-rus.

Ținta acestei campanii de dezinformare este, deloc întâmplător, Andrei Năstase, aflat într-un moment politici nu dintre cela mai strălucite. Se mizează în această campanie, pe de-o parte, pe ideea că Andrei Năstase ar fi un politician depășit, iar Platforma DA nu are șanse să intre în viitorul Parlament. Mesajul acesta – transmis inclusiv prin prisma unor sondaje de opinie cel puțin dubioase – vrea, pe de-o parte, să declanșeze mesaje nervoase din partea lui Andrei Năstase și a membrilor DA (care au numeroase frustrări în acest moment), sugerând în subsidiar ideea că de toate dificultățile prin care trece acum partidul este vinovată… Maia Sandu. Pe de altă parte, această campanie năzuiește să transmită Maiei Sandu și PAS că foștii parteneri sunt dispensabili, irelevanți și, deci, inutili.

Este, evident, o dezinformare care, dacă prinde, va fi în evidentul dezavantaj am ambilor jucători politici și ai proiectului care trebuie să îi țină împreună, ca și până acum.

Celor care, astăzi, la București sau la Chișinău, se fac că uită ce a însemnat Blocul ACUM și ponderea pe care Platforma DA a avut-o în acesta, trebuie să le reamintim doar câteva momente:

Andrei Năstase, prin mișcarea pe care a generat-o, inclusiv în stradă, este cel care a făcut posibilă demantelarea binomului Plahotniuc-Dodon și scoaterea oligarhului de la putere. Nu e singurul, evident, dar fără consecvența lui îndârjită, irațională, deseori, fără să fi stat în stradă, zile și nopții, debarcarea lui Plahotniuc nu era posibilă. „Bine îmbrăcații” politicii moldoveneștii au venit mai târziu în scenă…

Andrei Năstase este cel care, în 2016, a cedat poziția de candidat la președinția R. Moldova. Că avea mai multe șanse sau mai puține decât Maia Sandu, e o întrebare irelevantă astăzi. Dar gestul în sine a fost proba unei maturități politice nu foarte des întâlnite în politică și care trebuie reamintită ca atare.

Andrei Năstase e cel care a câștigat în iunie 2018 Primăria Chișinăului, firește, beneficiind de susținerea întregului Bloc ACUM, în frunte cu Maia Sandu. A câștigat-o în 2018 și a pierdut-o în noiembrie 2019, când nu a reușit să surmonteze în fața celor mai severi electori pro-europeni și pro-români din R. Moldova – cei din Chișinău – balastul alianței imorale cu socialiștii lui Igor Dodon. Și culmea, a pățit-o cel mai reticent membru al Blocului ACUM pentru o asemenea alianță, cel care a încercat să tergiverseze, să pună condiții, să forțeze socialiștii la cedări. (Acestea nu au contat, „descălecatul” a avut câștig de cauză atunci.) Andrei Năstase este cel care, în realitate, a fost „încasatorul” principal al acelei efemere și nefirești alianțe, în ciuda faptului că, inclusiv pe timpul guvernării, acesta a fost, poate, elementul cel mai contondent în relația cu Igor Dodon.

Andrei Năstase este – și aici a trecut un test fundamental -, primul politician de peste Prut care a ieșit public în 2019 și a denunțat celebrul „balsoi paket” al lui Igor Dodon de federalizare a R. Moldova. Mulți știau, nimeni nu a spus-o. I-au trebuit Blocului ACUM câteva săptămâni să își asume, ca bloc unitar, ceea ce Andrei Năstase criticase public demult singur.

… va mai fi nevoie de el la Chișinău!

Și încă ceva. Există două tipuri de oameni politici peste Prut. Andrei Năstase este genul de politician (speța Iurie Roșca, Mihai Ghimpu – în stil, nu în conținute) care se simte mai bine în confruntare, pe teren, decât în băncile parlamentului. Formalismul politic îi îngrădește, sunt ca hainele prea strâmte. Sunt politicieni de luptă, fără multe nuanțe, care schimbă realitățile inclusiv în stradă, personalități accentuate, care generează evaluări în alb negru, fără griuri, și care atrag după sine, concomitent, un val nesfârșit de laude, dar și de critici. Ei nu lasă pe nimeni indiferent. Ei sunt genul de politicieni care fac, de multe ori, istorie, dar nu se bucură imediat de roadele ei…

Asta spre deosebire de speța ilustrată de o Maia Sandu sau un Dorin Chirtoacă, care au capacitatea, prin personalitate și stil, să meargă pe calea de mijloc, chiar dacă au opțiuni ferme. Prin asta sunt capabili să fie ocoliți, deseori, de furtună: nu stârnesc nici adeziuni absolute nici ura irepresibilă. De acest tip de politicieni criticile și acuzațiile se lipesc mai greu, precum apa de rață…

Primii sunt, mai pe șleau spus, „politicieni de război”, alții, „politicii de pace”. Ultimii sunt din categoria celor aduc, în vreme de pace, mai multe voturi. Dar primii sunt categoria de politicieni fără de care orice război riscă să fie pierdut și de care, în criză, ai nevoie ca de aer.

Că e bine sau că e rău, încă este nevoie în R. Moldova și de unii, și de alții.

Inclusiv de Andrei Năstase. Daca cineva crede că pentru Prut se va așterne liniștea, calmul și seninătatea, nu înțelege nimic. R. Moldova nu este nici pe departe clarificată strategic, iar dincolo de bătăliile politic interne, spectrul unui aranjament defavorabil există acolo (ca și pentru Ucraina, de altfel). În acele clipe, precum în anul 2003 cu ocazia respingerii Memorandumului Kozak, acest tip de politicieni a făcut diferența, reacționând inclusiv în stradă. Căci bătălia pentru statutul Transnistriei, adică pentru federalizare, e departe de a se fi încheiat. Abia urmează. Va fi nevoie de oamenii principiali, dintr-o bucată, fermi, capabili să își apere principiile nu doar la tribuna parlamentului. Andrei Năstase a dovedit că poate face asta, chiar cu riscul de a deranja si Estul, dar și Vestul (cel puțin o parte a lui)! Prin urmare, orice atac individual la liderul DA, care e departe de a fi fără pată – să ridice piatra cine este! – riscă să fie în aceste momente un atac împotriva proiectului pe care și el îl reprezintă.

În realitate, și Maia Sandu și numeroșii ei susținători, știu asta foarte bine.

Concluzii. Între un Rău evident și un Bine potențial

Ce se petrece acum al Chișinău este extrem de important, chiar dacă, pentru publicul de la București, riscă să fie eclipsat de criza actuală sau de viitoarele alegeri din România; rezultatul scrutinului electoral din noiembrie de peste Prut va decide, ca de obicei, vectorul geopolitic de acolo, cu consecințe strategice evidente;

Coloana vertebrală a oricărei coaliții pro-europene este relația dintre Maia Sandu și Andrei Năstase. Orice ruptură între cei doi nu înseamnă doar o izolare a celui din urmă – cum ar dori unii -, ci înseamnă o pierdere pentru întreg proiectul pro-european de la Chișinău. Nimeni nu poate reuși singur în acest demers. Războiul informațional declanșat împotriva lui Andrei Năstase trebuie perceput ca un război informațional îndreptat împotriva unei alianțe anti-Dodon;

„Moraliștii” de la Chișinău au o problemă… morală: dacă nu au avut obiecții la alianța Blocului ACUM cu Igor Dodon și PSRM pentru debarcarea lui Vladimir Plahotniuc, de ce ar avea acum? Ideea că Plahotniuc sau Shor devin potențiali „stakeholders” în viitoarea arhitectură politică poate fi o problemă, desigur. Dar că Rusia – inclusiv prin așa zisul împrumut de 200 de milioane – este sau poate să devină stakeholder în republică chiar să nu îngrijoreze pe nimeni? Sau faptul să anti-europenismul și anti-românismul este rampant în R. Moldova, nici acesta nu e pentru „moraliști” un motiv de îngrijorare? Pesemne că nu. „Moralismul” în R. Moldova este „Romania proof”;

Să fim bine înțeleși: în cazul revenirii la guvernare, „Blocul ACUM” nu va mai fi cel din 2019, inclusiv la nivelul iluziilor sau sunetelor de fata morgana care îi vor ajunge pe la urechi. Inclusiv relația lui cu pârghiile de putere – cam vagă în 2019 – va fi alta, cu mult mai fermă. Prin urmare, inclusiv teama că unii vor deveni „stakeholders” importanți trebuie temperată. Firește, nu înlăturată. Nu avem aici de-a face cu o alegere între bine și rău, ci, ca de obicei dincolo de Prut, între un rău evident și un bine potențial.

Moldovenismul civic a murit și trebuie să stea îngropat. Ideea aceasta năstrușnică și năroadă nu poate apărea decât în mintea celor care nu știu nimic despre R. Moldova sau de Basarabia. Niciodată Basarabia nu a fost mai omogenă etnic decât astăzi. La recensământul din 2014, românii-moldoveni constituie 82%, asta în condițiile în care în 1930 românii-moldoveni constituiau 56,26% iar în 1941, 65,61%. Ideea de națiune civică e, prin urmare, absurdă din toate punctele de vedere, și ea trebuie respinsă pentru că este o ideea geopolitică, însemnând anti UE, anti NATO și anti-România. Asta trebuie să înțeleagă și la Chișinăul și la Bucureștiul și, prin intermediul România, și la Washington sau Bruxelles.

O ultimă observație legată de ieșirile tot mai furioase ale premierului Ion Chicu (inclusiv postarea pe FB din 22 mai). Că el sa este un vechi inamic al UE, pe care o urăște din rărunchi, aproape la fel de mult ca pe România, se știe. Dar ieșirile sale tot mai violente și politice din ultima vreme – el, „tehnocratul”! – pot indica și altceva. Presiunea filmărilor cu Igor Dodon cu pungi de bani sau promisiuni/colaborări de un fel sau altul, vor degaja, tot mai pregnant, o duhoare penală. Viitorul actualului președinte nu sună deloc bine. În aceste condiții, se prea poate ca Ion Chicu să dorească, în sinea lui, să fie un… succesor. Dacă e așa, atunci recentele sale declarații politice – inclusiv cele în care, brusc, se preocupă de Moldova românească așa cum tovarășul său de drum de la Budapesta se ocupă (numai) de Transilvania – sunt doar un început. De urmărit și această chestiune.

PS: asupra chestiunii unionismului din R. Moldova vom reveni într-un material separat.

Dan Dungaciu,

Larics.ro