Autoritarismul și federalizarea // Igor Munteanu

În primul rând, NG prezintă ca o certitudine absolută faptul că Rusia își va oferi toată susținerea unor grupuri politice de la care va aștepta să-i ofere după alegeri o soluție convenabilă intereselor sale din Transnistria, influența căreia ar urma să crească brusc peste liniile administrative în care se găsește azi zăvorâtă, ca urmare a nerecunoașterii sale pe plan extern. Moscova își dorește în RM crearea unui stat federativ, care i-ar respecta indicațiile și ar oferi un statut legal recunoscut clonelor sale de la Tiraspol, asigurându-i Kremlinului o ”cununa de măslini” recunoscută pe plan internațional pentru susținerea unei reglementări a conflictului transnistrean, pur formală, dar care ar păstra pe fond toate elementele care-au generat războiul din 1992. Nu vom vorbi aici cât de iluzorie poate fi această reglementare după rețete rusești, ci doar vom atrage atenție asupra planului pus în mișcare în acest moment la Kremlin de a mobiliza toate resursele pe care le controlează astăzi în Republica Moldova în scopul sprijinirii unui proiect de federalizare, imediat după alegerile din 2019.

În al doilea rând, numirea lui D.Kozac în 2017 în calitate de ”reprezentant al Președintelui Putin la dezvoltarea relațiilor economice dintre Federația Rusă și RM”, la scurt timp după declararea lui D.Rogozin drept ”persona non-grata”, este doar un pretext sau epitet drăguț la misiunea reală a lui Kozac – cea de a se ocupa de crearea și ambalarea unei coaliții (patriotice) post-electorale dintre PD și PSRM. De fapt, această coaliție a a existat în formă latentă (”undisclosed to the public”) sub numele de ”binom” de ceva timp, însă alegerile din februarie 24, 2019, ar putea legaliza oficial mariajul lor. În opinia administrației de la Kremlin, PD și PSRM sunt singurele partide politice, care ar putea să-i asigure o majoritatea necesară și suficientă pentru adoptarea și legiferarea unui model de stat comun, legiferat de Parlamentul RM, de care Moscova are nevoie tot mai acut. În noua sa calitate, D.Kozac are multe obligații politice, dar și o misiune personală explicită. Acesta are obligația de a se reablita după ”prăvălirea” planului din 2003, care-i poartă numele și care, în lumea serviciilor de tip GRU, rămâne o provocare personală până la rezolvarea sa definitivă, spălând astfel dezonoarea. Cu asta nu se joacă.

Moscovei i-ar place mult să pozeze în ”pacificator” recunoscut internațional, dar care să nu-i clatine stabilitatea forțelor sale militare și de securitate dislocate în regiune, și s-ar simți pe deplin răsplătită să sponsorizeze o cantonare de tip bosniac, care ar fragmenta și dizolva și mai mult unitatea statului, RM. Ani în șir, Moscova s-a folosit de Tiraspol pentru a obține concesii și păsuiri strategice din partea Chișinăului, folosindu-se de idiotismul și coruptibilitatea nomenclaturii ex-sovietice pentru a-și securiza prezența militară și privatizările ilicite care-i asigurau câștiguri economice fabuloase. Pentru Moscova devine tot mai complicat să-și întrețină ”creatura” sa de la Tiraspol, care-i profund înglodată în datorii și deficit bugetar, imposibil de rezolvat. An de an, bugetul regiunii separatiste este adoptat cu un deficit de 70% între venituri și cheltuieli, care-și găsește rezolvare exclusiv datorită pomenilor de la Moscova, dar și datorită păstrării banilor colectați de la populație și agenții industriali pentru achitarea salariilor regimului de la Tiraspol, ceea ce acumulează zilnic și galopant datorii uriașe față de Gazprom. Rusia speră să-și recupereze o parte din aceste datorii prin atragerea unor state occidentale pe rol de plătitori ai datoriilor sale ”toxice” pentru enclava separatistă de la Tiraspol, sau prin negocierea altora avantaje, chit că situații de conflict sunt astăzi cu duiumul pe plan internaţional. Sloganul ”bani nu sunt, dar voi vă țineți!” nu mai prinde nici în Crimeea, și cu atât mai mult nu poate substitui ideologic lipsurile cu care se ciocnesc oamenii din regiunea separatistă, care-și doresc o viață normală, indiferent sub ce fel de cetățenie ar avea loc aceasta.Transnistria produce energie electrică utilizând gaze naturale pe care nu le achită, în timp ce subsidiara Gazprom de la Chișinău (Moldova-Gaz) datorează în acest moment cca 7 mlrd $ statului rus. Moscova caută cu febrilitate soluția unei ”unificări asimetrice”, care ar însemna la modul practic ca viitorul Parlament al RM să formuleze un plan de unificare care ar conserva esența separatismului transnistrean, propunând o variație a Planului Kozac din 2003, care i-ar oferi Moscovei un alibi că nu este statul rus cel care-l propune, ci autoritățile de la Chișinău, și care i-ar asigura în continuare un statut de ”mediator internațional respectat”, interesat să discute cu anumite cercuri politice din Occident un proiect de reglementare a unui conflict înghețat, ca semn de ameliorare a relațiilor sale antagonizate în ultimii ani. Unii s-au grăbit să salute încă din 2016 ”politica pașilor mici” drept embrion al unui ”package deal” pe Transnistria. Graba lor nu a încântat publicul democratic de la Chișinău, dar a sugerat că ar exista interesul unor instituții cu mandat internațional de a urmări cu atenție modelarea unor situați noi. Între timp, dezastrul produs în relațiile Guvernului P.Filip cu instituțiile politice ale Uniunii Europene par să fi creat niște condiții aproape ideale pentru funcționarea unui regim politic foarte apropiat de modelul după care și statul rus este guvernat, și înțelegem asta prin existența unei ”verticale a puterii în stat”, prin substituirea Guvernului RM cu diverse conferințe ținute la sediul unui partid politic, care-a obținut controlul asupra unei majorități legislative în urma unor banale manipulări post-electorale, continuând cu menținerea controlului asupra sectorului de securitate și apărare, și perpetuarea unei democrații de fațadă în umbra căreia și-au găsit loc grupuri rentiere deosebit de agresive.

Memorandumul Primacov din 1997 indica limitele unei posibile unificări a statului comun, dar în care interesele rusești ar fi rămas ne-alterate în termenii păstrării componentei militare și de securitate, dar și a unui statut care să-i ofere Tiraspolului exclusiv instrumente de intervenție în afacerile (comune) federale, fără a ceda nimic din ceea ce separatiștii au construit sub pavăza prezenței militare rusești. Industriile falimentare ale regiunii nu ar putea supraviețui nici o lună dacă ar trebui să achite costul energiei și au nevoie de ieșire la piețele externe ca de aer. Și prezența trupelor sale militare pe teritoriul RM este o sursă de tensiuni în raport cu SUA și UE, ceea ce îi impune o schimbare, dar care să nu schimbe esențial natura prezenței sale în regiune. Tot mai aproape este anul 2019 în care Moscova și-ar dori să închidă utilizarea conductei de gaze naturale (Drujba), prin care sunt transportate cca 12% din toate gazele naturale exportate de Rusia în Europa, iar aceasta îi cere să pregătească o adaptare flexibilă la contextul regional schimbător. Un stat comun federalizat asimetric ar putea însemna un stat disfuncțional, care ar semăna mai degrabă cu opusul modelului de stat, care a fost declarat independent la 27 august, 1991, lucrând mai degrabă la dizolvarea sa, și nu la întărirea statutului de drept.

Moscova este conștientă că modelul său de conservare a ”conflictului înghețat” nu mai este viabil, fiind tentată să aplice haosul ”stabilității” promovat de actuala guvernare de la Chișinău, care a depus eforturi susținute în ultimii 3 ani să lunece spre un model tot mai aproape de transnistrizarea cu care intelectualii de la Chișinău își speriau și copiii până nu demult, ceea ce s-ar traduce pe românește – stat polițienesc, dispariția completă a justiției, militarizarea spațiului public, propaganda abuzivă și folosirea autorităților statului în folosul unei singure puteri oligarhice și rentiere. În acest fel, atribuțiile emisarului lui Putin la Chișinău, D.Kozac ar fi să se ocupe de etapa de ”armonizare a intereselor celor 2 grupuri oligarhice (Gușan și Plahotniuc), de voința cărora va depinde conturul final de ”unificare politică ” dintre RM și Transnistria, în varianta promovată de Moscova – cu păstrarea integrală și exclusivă a competențelor suverane ale regiunii secesioniste, la care s-ar adăuga prerogativele dreptului de ”veto” la nivelul unei federații laxe și difuze ca edificiu al statului ”comun”.

O guvernare de stânga i-ar conveni de minune Kremlinului, și nu fiindcă Putin ar fi un mare amator al idealurilor bolșevice, ci pentru că ar pune la același car doi boi puternici: ”nostalgiile filo-sovietice” ale alegătorilor PSRM cu ”tranzacționalismul imoral” al celor care votează PD, înțelegând de minune că, în privința ambilor lideri ai acestor două partide, ”banii nu au miros”. Republica Moldova nu ar fi o victimă atât de ușoară, dacă clasa politică aflată la guvernare nu ar ajuta, cum fac insectele prinse în păienjeniș, la învăluirea lor în modelul rusesc de guvernare în toată splendoarea sa . În ultimi ani, liderii PD s-au mișcat rapid spre îmbrățișarea acestui model de guvernare vădit anti-european. Cam tot de ce ne-am temut se întâmplă aievea, iar alunecarea rapidă a statului spre represiune și dictatură este confirmată de pașii fermi ai guvernării de a se opune recomandărilor europene în materie de democrație și stat de drept, aceștia comportându-se adeseori ca un ”elefant în porțelănărie”, ruinând aproape tot ce mai funcționa în relația Chișinăului cu Bruxelul, dând preferință unui model de guvernare autoritară, care se bizuie pe reprimare și respinge orice dialog cu oponenții săi politici.

Ei sunt cei care au sfidat recomandările OSCE-ODIHR și a Comisiei de la Veneția, ostilizarea constantă a opoziției politice interne și oripilarea Parlamentului European cu pledoarii virulente contra valorilor fundamentale ale UE, dar și adoptarea precipitată a unor legi extrem de controversate sub aspect constituțional – trecerea de la sistemul proporțional electoral la sistemul mixt absolut, ajungând la momentul culminant când au decis (la 27 iulie, 2018) să adopte o legislație care face legalizarea capitalului internațional ilicit o realitate legală în Republica Moldova, în contradicție flagrantă cu scopul investigării fraudelor din sistemul bancar și acuzării grupurilor care s-au ocupat în ultimii 10 ani de ”spălătoria de bani rusești” prin intermediul băncilor controlate. În ciuda unor flirturi episodice cu ideea de integrare europeană sau cu ea de cooperare strategică cu legislativele Ucrainei și Georgiei, sau cu parteneriatul strategic cu România, liderii PD au gestionat o agendă destul de convenabilă intereselor rusești. Ei au autorizat aprovizionarea neîntreruptă a regiunii secesioniste cu gaze naturale, și tot ei au împărțit profituri grase din contractele pentru importuri de energie de la Centrala din Cuciurgan, fără a ține seamă de interesul național de a demola regimul secesionist, din motive care nu au avut niciodată gusturi altruiste. Tot ei l-au crescut pe Ilan Shor în eprubetă, folosindu-l pe rol de paratrăsnet în investigarea eșuată a fraudei bancare, înțelegând că altminteri dezvăluirile conținute în Raportul Croll & Steptoe pot face ravagii în grădina aliaților puterii.

Moscova și-a notat cu atenție observațiile și s-a arătat dispusă să-i accepte pe actorii locali așa cum sunt ei, fără precondiții, fără lustrație, oferindu-le instant ceea ce aceștia par să aștepte cel mai mult de la actorii externi – garanții personale de securitate, indiferent cu ce preț. Totuși, Moscova pare a fi deranjată de concurență geopolitică, și din acest motiv va cere tot mai multe semne de loialitate din partea potențialilor săi aliați politici în Republica Moldova. De asemenea, Moscova pare să fie deranjată de tracțiunea votului protestatar democratic, organizat mai ales în vecinătatea celor 2 partide anti-oligarhice democratice (DA și PAS), tratând ca pe o alertă suplimentară activizarea grupurilor de alegători ”unioniști”, în curs de deșteptare. Ei sunt cei care au smuls puterea din mâinile protipendadei lui Vladimir Voronin în 2009, și tot ei sunt cei care l-au votat pe Andrei Năstase în 2018 la cârma primăriei Chișinău, în ciuda sondajelor gonflate și virulent favorabile lui Ceban și Radu. Ei sunt cei care nu-și doresc să fie conduși de interpuși (proxies), care nu transpiră că-și vor pierde banii din offshor-uri și care, atunci când au o cât de mică șansă, pot da peste cap chiar și cele mai fascinante proiecte electorale de care se amăgesc partidele de parveniți. Și chiar dacă jocurile Moscovei sunt tot mai limpezi, ceva totuși rămâne neclar și incert – asta se referă la acel fenomen al alegătorului tipic care votează contra cursului indicat de tehnologii electorali și potrivit unor zvâcniri de raționalitate pe care forțele Imperiului Răului nu au cum s-o înțeleagă vreodată. Și așa va fi.

Igor Munteanu, Cotidianul.md