image
Sursa foto: jc.md

Victime în a patra generaţie

În noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, Elena Stârcu, o femeie în vârstă de 40 de ani, şi cei patru copii ai săi, trei dintre care erau minori, au fost treziţi de lătratul câinilor şi de câteva bătăi puternice la uşă. Buimacă de somn, văduva nu înţelegea ce se întâmplă. Cu mâini tremurânde, abia a reuşit să aprindă o lampă că în casă au dat buzna câţiva soldaţi înarmaţi, care şi-au ocupat locurile lângă uşă şi geamuri. Lângă perete, pe un pat, stătea o bătrână imobilizată, bunica copiilor. Intruşii au citit un ordin în limba rusă. Un traducător i-a informat să-şi adune strictul necesar, vor fi ridicaţi.

Încă un timp i-a trebuit femeii să înţeleagă amploarea tragediei abătută asupra ei. De curând îşi îngropase soţul întors rănit de la război. Urma să-şi abandoneze mama-soacră, ţintuită la pat. I se lua casa, masa. Dar şi mai grav era că urma să fie urcată în tren împreună cu cele trei fiice minore şi cu fiul ei, Vasile, student la pedagogie, în vârstă de 22 de ani, slăbit de o formă severă de pneumonie.

Bătrâna s-a târât în coate până în pragul casei şi i-a petrecut cu răcnete. În grija cui rămâne ea, o calică? Avuseseră în jur de 50 de hectare, o bună parte din care deja ajunsese în colhoz. Aveau vite, boi, oi. N-au luat nici măcar o haină mai groasă, ori o torbă cu fasole, deoarece erau convinşi: sunt duşi la pierzanie. Femeia a mai încercat să riposteze: „Ce fel de chiaburi suntem noi? Muncim cu copiii din zori şi până în noapte…?”, nimeni însă nu a stat să o asculte.

Stană de gheaţă pe o căpiţă de fân

În noaptea aceea au fost ridicate nouă familii din Chirileni, Ungheni. Elena Stârcu a fost deportată împreună cu fiul ei, Vasile (22 de ani), fiicele Varvara (16 ani), Maria (14 ani) şi Tatiana (12 ani). Au fost duşi în regiunea Kurgan, sătucul Pologova, raionul Zvernogolovski. Nu aveau haine călduroase, nici merinde. Au fost cazaţi în nişte barăci reci, întunecoase, cu câteva căpiţe de paie aruncate pe laiţe. În zilele următoare au fost repartizaţi la munci agricole. Fetele – la păscut vite. Elena Stârcu – la treierat grâu. Pâinea li se dădea în raţii. Pe lângă foamea pe care o îndurau, au cunoscut frigul insuportabil care punea tot mai mult stăpânire pe trupurile lor firave.

Într-o seară de noiembrie, când mama şi fiicele se întorceau de la câmp îngheţate, s-a oprit să le ia o căruţă. Milostiv, căruţaşul le-a ajutat să urce sus pe o scârtă de fân. Ajunse în mijlocul sătucului, le-a cerut să coboare. Nu i-a răspuns nimeni. A crezut că au adormit. Le-a găsit acolo sus, lipite una de alta, acoperite cu promoroacă, amorţite de ger. A strigat lumea în ajutor. Nu le-au dus la cald, altfel cine ştie dacă mai erau în viaţă. Una câte una, femeile au fost trecute printr-o cadă cu apă rece, ca să se dezmorţească.

Şi starea sănătăţii lui Vasile, fiul mai mare, s-a înrăutăţit. În iarna anului 49 a fost internat în spitalul din Celeabinsk. Nu aveau bani să-l viziteze. Elena Stârcu avea o presimţire grea. A mers până la prima staţie de cale ferată. Nu avea bani de bilet. A urcat pe fiare între vagoane şi pe un frig care îi pătrundea până în oase, a ajuns la Celeabinsk. Tânărul a decedat în ianuarie 50. Trei zile le-a luat să-i sape groapa.

Scrisoare lui Voroşilov: „Sunt bolnavă, am 72 de ani, întoarceţi-mi copiii”

Cea mai mică dintre fiice, Tatiana, a fost angajată la 12 ani ca ajutor de tractorist. Au început să se „adapteze”, în măsura în care cuvântul este potrivit în context. Pe lângă ceaiurile din coji de copac, fiertura din cartofi găsiţi printre bulgării îngheţaţi, au început să strângă pomuşoare. După moartea lui Stalin, în 1953, condiţiile s-au ameliorat. Au început să ridice o casă, au cumpărat o vacă. Au stat şapte ani în Siberia, dar nu era zi să nu pomenească de locurile de acasă, de Chirileniul lor cald.

Varvara, fiica mai mare a Elenei Stârcu, a făcut cunoştinţă cu un moldovean deportat din Făleşti. S-au căsătorit. Atât Elena Stârcu, cât şi Natalia Stârcu, bătrâna de 72 de ani rămasă la Chirileni, au trimis scrisori adresate conducătorului Sovietului Suprem al URSS, KlimentVoroşilov: „N-am cunoscut alte munci decât lucrul la pământ”, scria dna Elena, rugând să fie repusă ea şi copiii „în libertate”. „Am rămas să locuiesc singură, fără ajutorul nimănui. Am 72 de ani, sunt foarte bolnavă, nu pot să merg, întoarceţi-mi copiii”, se plângea Natalia Stârcu, în scrisorile care se mai păstrează şi azi în arhiva familiei.

deportărideportări

Elena Stârcu alături de fiicele sale, Varvara, Maria şi Tatiana

Acasă, cu chirie

În 1955, Tatiana, fiica mai mică a Elenei Stârcu, a decis să evadeze din Siberia. După un drum lung şi anevoios, a ajuns la staţia din deal, la Pârliţa. A ieşit să o întâmpine un unchi cu căruţa, medic de profesie. „De ce-ai venit?”, a întrebat-o el cu o urmă de îngrijorare în glas. În casa părintească acum era şcoala, în căsuţa de vară – biblioteca. Tot aici într-o cameră zăcea bătrâna care o aştepta cu lacrimi în ochi.

Vestea a ajuns rapid la urechea preşedintelui sovietului sătesc. A fost chemată, a fost înregistrată şi i s-a spus că, dacă vrea să locuiască cu bătrâna, va trebui să plătească chiria. Un an mai târziu, s-a întors Elena Stârcu cu celelalte fete. Puteau locui în casa lor doar dacă o cumpărau. Au strâns tot ce-au avut, au mai cerut şi ajutor de la rude ca să poată să-i treacă pragul.

Patru femei

Siberia, asociată cu nedreptatea, teroarea şi cu ruşinea stigmatizării, a ocupat un loc aparte, pentru totdeauna, în inimile lor. S-au confruntat cu grave probleme de sănătate, urmare a condiţiilor de detenţie de acolo. Le-au fost naţionalizate pământurile, vitele şi toate uneltele agricole din gospodărie. Cu toate acestea, odată ieşită la pensie Elena Stârcu, autorităţile sovietice i-au stabilit o pensie de 6 ruble.

Încă un timp găseau dimineţile la poartă, câte un păretar, un lăicer, câte un hârb, însuşite de consăteni după ce-au fost deportate, semn că unii din ei aveau remuşcări. Istoria Elenei Stârcu şi a copiilor săi, deportaţi la 6 iulie 1949, ne-a fost povestită de nepoata sa, Elena Gâdilica, locuitoare a or. Chişinău. „Chiar şi noi, nepoţii, încă un timp am fost stigmatizaţi la şcoală, ca fiind odrasle „de chiaburi”, că ne tragem din „duşmani” ai norodului. Mereu am muncit mai mult ca alţii, să demonstrăm contrariul. E greu când istoria unei dictaturi se face prin tine”, conchide dna Elena.

deportărideportări

Elena Stârcu şi fiiicele sale

Şapte ani sub tăvălugul dictaturii

Mama sa, Tatiana Stârcu, fosta păstoriţă şi ajutor de tractorist în Siberia, a trăit toată viaţa cu un mare regret, că nu a absolvit şcoala. Elena Stârcu şi cei patru copii ai săi au fost reabilitaţi pe timpul guvernării lui Mircea Snegur, dar n-au primit nimic din bunurile naţionalizate. Înainte să plece în lumea celor drepţi, în 2005, doamna Tatiana, a aşteptat timp de o săptămână poştaşul. Nu-şi lua ochii de la geam. În pragul morţii i-a fost adus un pachet cu fotografiile locurilor unde au fost deportaţi, urmare a unor scrisori adresate autorităţilor din Moscova şi Kurgan. „Uitaţi-vă, aici e Pologova, acesta e drumul care trecea prin mijlocul satului, aici ne-a fost casa, iată mormântul lui bădicaVasile…”, a plâns bătrâna înfigându-şi degetele în imaginile cu nişte dealuri pustii unde altădată fusese un cătun al deportaţilor…

Conform documentelor de arhivă, la deportările din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, operaţiune denumită conspirativ „IUG”, au participat 4496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 de ofiţeri şi soldaţi şi 4705 de activişti de partid din RSSM. Pentru asigurarea transportului intern al celor ce au fost ridicaţi au fost mobilizate 4069 de autovehicule, iar pentru transportarea basarabenilor în Siberia şi RSS Kazahă au fost pregătite 30 de eşaloane de tren, respectiv 1573 de vagoane de vite. În total, în acea zi, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 de persoane, din care 9864 de bărbaţi, 14.033 de femei şi 11.889 de copii. Dintre aceştia, 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte au fost acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.

deportărideportări

Elena Gâdilica şi familia sa la un eveniment de comemorare a mamei lor, Tatiana Stârcu

Citeşte mai mult despre

Noutăţile partenerilor

comentarii: