T: Dle General, în ce măsură decizia de a candida în aceste alegeri parlamentare a fost ghidată de o aspirație personală? Cu alte cuvinte de ce ați hotărât să vă implicați în politică?

A.G.: Cred că tocmai ACUM este momentul potrivit să se implice cât mai multă lume activă, onestă, profesionistă în procesul politic, căci, cum se spune, nu avem unde mai da înapoi. Încă patru ani de guvernare mafiotă vor aduce prejudicii irecuperabile țării noastre și nu sunt deloc sigur că ea își va mai putea reveni vreodată. M-am implicat ACUM în politică nu pentru că aș avea vreo ambiție personală, Doamne ferește! Dar vreau să pun și eu umărul la schimbarea pe care ne-o dorim cu toții: o schimbare fundamentală a clasei politice și a modului de gestionare a treburilor administrative în Republica Moldova. Uitați-vă ce se întâmplă! Nicio instituție de stat nu mai funcționează în beneficiul oamenilor, totul e capturat de o clică de mafioți, care pur și simplu sufocă țara.

T: Manipularea astăzi este o strategie aplicată la greu pentru dezinformarea populației prin știri false, site-uri false, trolling și mercenariat. Din câte știu și atunci, la începutul războiului de pe Nistru, acest flagel era destul de profitabil pentru cei ce apelau la el.

A.G.: Da! Manipularea și diversiunea erau apanajul agresorilor, cu siguranță. În primul rând au fost scoase dosarele agenților operativi și o grămadă de arme, îmbarcate în camioane și transportate în partea stângă a Nistrului. Înțelegeți? Adică Chișinăul la un moment dat înarma separatiștii și le oferea informație secretizată. Unii luptau pentru țară (cenaclurile de atunci), alții rămâneau cu mentalitatea sovietică, comunistă, căci nu e simplu să-ți schimbi mentalitatea peste noapte. Și erau foarte mulți profitori, care mai ieri votau, insistau pe tot ce e sovietic, iar după 90 au devenit, brusc, „de-ai nostri”.

Alt aspect era atitudinea față de profesioniști. Aceștia trebuiau păstrați, atrași de partea noastră. Mai mulți colonei, care nu au fost susținuți, menținuți aici, au plecat la Moscova, unde au primit în timp gradul de generali. Ministrul de Interne a Rusiei, generalul Kulikov, atunci când a fost în vizită la Chișinău, le-a mulțumit autorităților noastre pentru cadrele valoroase, care i-au fost furnizate în anii 90.

Cum credeți, cine a inventat sloganul „Cemodan, vokzal, Rossia”? La Moghilău, în Ucraina, exista un Stat Major al Securătății Sovietice, care gestiona evenimentele din Țările Baltice, până la Azerbaijan, incluzând Moldova, Bielarus, Ucraina… Acolo se coceau toate strategiile, inclusiv sloganurile, care erau aplicate prin agenți ai securității, manipulând cu antipatiile interetnice. Astfel, o parte a societății s-a opus schimbărilor cerute în Piața Marii Adunări Naționale, altă parte a devenit intransigentă etc. Manipularea opiniei publice a avut succesul scontat. Din păcate, și acum e la ea acasă.

T: Se făceau şi pe atunci provocări?

A.G.: Da, provocările au început încă din 91, la Vulcănești și erau destul de intense. Scopul lor era să se verse prima picătură de sânge. Și au reușit, căci Securitatea sovietică era foarte bine instruită în acest domeniu. Pe lângă asta, să ținem cont de faptul că noi am pierdut din start, iremediabil, un alt război – cel informațional. Acolo, peste Nistru, propaganda funcționa de dimineață până în noapte în așa fel, încât oamenii chiar credeau în pericolul iminent al tancurilor românești, gata să năvălească și să distrugă totul în calea lor. Radioul se isteriza zilnic, anunțând că iată, tancurile românești se adună la uzina de tractoare din Chișinău și se pregătesc de asalt. Dar noi, pe partea dreaptă a Nistrului nici nu am avut tancuri, căci cele care au fost în armata sovietică demult fuseseră înstrăinate, până la proclamarea Independenței!

T: Aveau să ne salveze tancurile acelea?

A.G.: Dacă aveam tancurile – peste 300 de bucăți – poate că nici războiul nu se începea. Ele au fost date prostește în ideea că nu avem nevoie de fierăraie. Dar eu știu că nu acesta a fost motivul, ci faptul că războiul acela a fost pregătit din timp. În Tiraspol erau întărituri militare din beton, acoperite, fortificate, care se numeau Linia Stalina. Trebuie să vă spun, că ele au început să fie reabilitate încă de prin 1986 și existau persoane, care aveau clar responsabilitatea asta!

T: Dle Gămurari, vreau să vorbim mai mult despre actualitate, dar nici istoria nu-mi dă pace. Cum a fost creată Armata Națională? Sau mai bine zis cum nu a fost creată la timp?

A.G.: Noi nu am avut armată până la începerea războiului. Nimeni nici nu se gândea să o creeze. Nici Parlamentul, nici Guvernul nu erau deloc interesate de așa ceva. Nimeni nu se gândea să întreprindă ceva ca să apere Independența, Țara. Toți erau preocupați de funcțiile calde și de oportunitățile oferite de timpurile noi pentru a-și împărți ce a rămas după fragmentarea Uniunii Sovietice. Erau mulți doritori de a fura, de a se căpătui și atunci. Exista justificarea că totul era la începuturi și nu era suficientă experiență de creare a unui stat. Dar să nu uităm că toți miniștrii, șefii de departamente au activat cu succes în structurile sovietice, adică nu erau deloc diletanți în profesie. Da, nu mai activau conform directivelor de la Moscova, dar puteau să se orienteze și de sine stătător. Eu bănuiesc că nimeni nu credea cu adevărat în formarea reală a unui stat numit Republica Moldova. Toți responsabilii se mai uitau peste gard, oare cum va reacționa Moscova la una sau la alta? Așa că în noiembrie 90, când au fost uciși trei oameni la Dubăsari, apoi, în decembrie 91, când au murit câțiva polițiști de-ai noștri, lucrurile erau tulburi. Veneau alde Travkin, care îl sfătuiau pe Smirnov ce trebuie să facă, iar ai noștri… Pe atunci, 90-91, eu, împreună cu alte servicii, i-am adus de mai multe ori pe separatiști la Chișinău. I-am adus pe toți. Și pe alde Smirnov… Și ce credeți? Ei au fost eliberați! De exemplu ofițerii din Grigoriopol și Tiraspol l-au adus la Chișinău pe Zavadskii, locțiitorul lui Smirnov (atunci acolo încă era poliția noastră). Și l-au dus direct la procurorul general. Acesta a început să tremure și… să bâiguie să-l scoată imediat de acolo pe Zavadski, că el nu are nevoie de el! Evident, că Zavadski și-a revenit imediat și a replicat: „Ei, nu… Așa cum m-ați adus, așa să mă duceți înapoi!”. Este inimaginabil, dar ofițerii noștri au fost nevoiți să adune câte o rublă, să-i cumpere bilet la autobuz și să-l îmbarce spre Tiraspol!

T: Nu pot să nu vă întreb cum ar fi evoluat lucrurile, dacă cei de la Tioraspol aduși la Chișinău ar fi fost trași la răspundere conform Codului Penal?

A.G.: Vă garantez că totul s-ar fi desfășurat altfel. Poate că războiul nici nu s-ar fi început! Dar mentalitatea tuturor celor de la conducerea de atunci, era… cum să vă zic? Vă dau un exemplu din perioada guvernului al doilea, cel al lui Muravschi. La 19 august, 91, în ziua când la Moscova a fost putciul, vine Muravschi la serviciu și găsește toate cabinetele… goale. Nici tu miniștri, nici tu viceminiștri, nici tu simpli angajați. Doar femeia de serviciu, care spăla podelele. „Mătușă, unde e guvernul, unde-s toți?!”. „E-he, d-apoi mata nu știi? Au alergat să-și plătească cotizațiile de membru de partid!”. Și aici vorbim despre miniștrii aleși pentru a crea un stat nou, statul Republica Moldova! Mulți nu numai că au fugit, dar s-au și ascuns, căci se temeau că vor fi arestați, dacă la Moscova câștigă GKCP-iștii. Și acum să ne gândim dacă asemenea oameni erau capabili să formeze cu adevărat un stat nou… Mai  mult decât atât… Au fost cazuri când, din ordinul unor miniștri sau a responsabililor de rezervele de stat au fost trimise peste Nistru camioane cu combustibil, destinat separatiștilor! Mașini cu medicamente, care trebuiau să ajungă la Tiraspol… Toate acestea nu erau trimise pe linia de front, ci mercenarilor din stânga Nistrului! Iar cel care oprea aceste transporturi și le trimitea înapoi (Dilijan – pe atunci apăra intrarea în Tighina) a fost avertizat că dacă se mai implică, va fi dat afară! Până la urmă așa s-a și întâmplat. Logica celor care trădau interesele noastre, ajutând separatiștii, era că dacă se întoarce roata și se revine la vechiul sistem, ei vor putea argumenta că au fost mereu de partea lui și au contribuit la ajutorarea separatiștilor, susținuți de Moscova.

T: Dar cum s-au defășurat lucrurile când a început războiul? Se făceau în continuare asemenea diversiuni?

A.G.: La început de partea noastră luptau poliția, voluntarii, se constituiau diverse detașamente. Prin aprilie au început să apară militarii. În Unitatea mea de Șoc aveam 482 de oameni. Cu părere de rău, aveam doar o armă automat la trei băieți. Dar pe parcurs ne-am înarmat. O parte de armament am luat-o prin luptă de la separatiști, o parte l-am căpătat din depozitul MAI… chiar dacă am fost nevoit să ameninț cu arma.

T: Și cât a durat situația când trebuia să vă înarmați, amenințând cu arma propriul Minister?

A.G.: Cel mai interesant e că armament aici, în Moldova era destul… Da… Deci, au început să ne înarmeze cu adevărat atunci când războiul era în plină desfășurare. Până atunci, mai mult de o lună de la declanșarea conflictului, aici, la Chișinău, nu era conștientizată realitatea, războiul. Noi luptam, iar la Chișinău erau nunți și cumătrii, restaurantele și barurile pline… Și chiar și atunci când a fost adoptat Decretul despre starea de urgență, nici acesta nu a funcționat cum trebuie. Activitatea Procuraturii Militare așa și nu a mai fost pusă la punct. Continua să lupte poliția și aveam noroc de voluntari. Numai din raionul Căușeni au fost 3800! O parte din oamenii de la țară lucrau câmpurile, o parte luptau, femeile făceau mâncare și o aduceau pe front… Așa stăteau lucrurile… Nu știu, probabil de atunci am o simpatie specială pentru căușeneni, nu degeaba candidez aici.

T: Cum ați reacționat, când Preşedintele RM şi liderul de la Tiraspol au trebuit să ciocnească cupele cu şampanie la Moscova cu ocazia semnării acordului de încetare a focului?

A.G.: Atunci a fost o răzvrătire sufletească mare… Cum să reacționezi altfel, când numai banda lui Kostenko a omorât peste 200 de oameni civili?! Îi duceau la malul Nistrului și le ziceau: „Dacă trecieți Nistrul, rămâneți în viață” și… îi împușcau pe la spate. Mai ales era vorba de oameni de afaceri. Au fost și cazuri când au dus oamenii în livadă, legați cu sârmă ghimpată, i-au torturat, impunându-i să-i dea averea lui Kostenko, iar după asta i-au omorât. La Congresul VI al Sovietelor de la Moscova au fost arătate fotografii făcute acolo, în livada aceea, cu comentariul: „Iată la ce se dedă poliția moldovenească!”. Și asta chiar dacă procurorul Luțic din Tiraspol a recunosut că acestea sunt crimele lui Kostenko…

T: Ar fi avut Republica Moldova vreo șansă, dacă nu ceda în fața Moscovei atunci?

A.G.: Am fi avut, dacă acționam prompt, din momentul proclamării independenței, în august, și până prin aprilie, când în partea stângă a Nistrului nu existau structurile separatiste dornice să se arunce în război (provocările erau făcute de mercenari, cazaci) și armata a 14-a încă nu era pregătită să lupte (Lebedi încă nu venise, ostașii de acolo nu primeau salarii câte jumătate de an și armata se destrăma).

T: Cum a fost acest război pentru Dvs., ca militar profesionist?

A.G.: Nu a fost deloc așa cum ne-am obișnuit să vedem un război la televizor: soldații stau în tranșee, vine aviația și bombardează inamicul, apoi arde cu foc artileria, după asta se pornesc la atac tancurile și, la urmă, infanteria. Așa ceva nu a fost, trebuia de luptat cu totul altfel. Mulți nu înțelegeau asta. Eu întotdeauna luptam în grupuri mici, de cel mult 11-12 oameni. Și asta îmi permitea să păstrez viața oamenilor mei. Odată, să zicem, primesc un telefon de la Boris Muravschi: „Gămurari, ce faci?!”. „Nu fac nimic, dar am luat jumătate din Dubăsari!”. Și am făcut-o doar cu 11 băieți și o mașină blindată. Am mers în spatele lor, pe partea de nord, nu peste tranșeele, unde ei erau pregătiți să ne întâlneasă. I-am atacat pe neașteptate. Așa am ajuns să eliberăm jumătate de oraș. E adevărat, că nu am putut să ne menținem mult timp, căci, dezmeticindu-se, ei au pornit asupra noastră cu mai multe mașini blindate. Oricum, nu am avut niciun om ucis, câțiva doar au fost răniți. Dar trebuie să vă spun, că atunci când ne-au văzut în beretele negre, s-au speriat, ca de dracu! Deci, revin la apelul telefonic. După ce am spus că am eliberat o jumătate de Dubăsari, aud în receptor: „Aoleu, treci înapoi, că noi discutăm concilierea!”. I-am zis că nu știu ce e cu telefonul și nu se aude bine, apoi am închis. Peste vreo trei ore am atacat satul Roghi, adică, am tăiat traseul de la Colbasna, pe care era adus armamentul spre front, la Dubăsari, Coșnița, Bender… Am făcut repede niște întărituri acolo, de nu ne scotea nici naiba de acolo. Și, cum am căpătat noi mai târziu artileria, dacă o instalam acolo… nu ne clintea cu siguranță nimeni de acolo. Dar… iarăși – conciliere, retrageți-vă! Și șefuleții se bucurau, că iată, nu mai trebuie să lupte, și se retrăgeau într-o veselie. Ca, mai târziu, iarăși la un ordin al cuiva, să trebuiască să luăm din nou Roghi și așa mai departe. Nu era mai inteligent să fi stat pe pozițiile luate? Mai ales că oamenii din sate au pus mâna pe arme și veneau în ajutorul nostru!

T: Cum credeți, Dle Gămurari, nu am plătit prea scump independența?

A.G.: Am fi putut s-o plătim nu chiar așa de scump… Să fie clar – gradul de patriotism în rândul nostru, al polițiștilor, al voluntarilor, era enorm. Erau vreo opt grupe (Burunducii, Bujor și altele), care au venit din proprie inițiativă și luptau cot la cot, intrau la inamic prin spatele frontului, capturau ostateci, făceau rost de armament. Ei au băgat frica în separatiști.

T: Ce se întâmplă astăzi cu veteranii, de ce sunt atât de scindați?

A.G.: Chiar din momentul creării primei organizații, care se numea Uniunea Combatanților, au existat forțe determinate să ne scindeze. Sergiu Mocanu chiar la adunarea de constituire a luat din sală o parte din combatanți și a creat Uniunea Voluntarilor. Ei, el nu spune acum că pe atunci lucra pentru Securitate. Apoi au apărut mai multe organizații. Puterea nu a fost niciodată interesată ca veteranii războiului de pe Nistru să se oficializeze într-o organizație puternică, care să apere interesele țării, dar și a veteranilor și familiilor celor căzuți în lupte. Dacă la început a fost aplicată hotărârea nr.520 a Guvernului, care ne oferea unele privelegii (facturi comunale mai mici, impozite mai relaxate, ajutoare materiale etc.), acum nu mai există nicio înlesnire, căci prin 2009, „democrații” noștri le-au stopat. Au spus că nu sunt bani. Bine că au avut de unde fura miliardul!

T: Înțeleg că dezbinarea veteranilor a fost o strategie ca să vă împiedice să deveniți o forță redutabilă?

A.G.: De veterani se tem! De aceea i-au dezbinat. Pe unii i-au pripășit pe lângă putere în calitate de tot felul de consilieri. Organizațiile au fost scindate. Unii au ajuns să susțină puterea și să-i facă jocul. Se lasă cumpărați. Ați văzut și Dvs. fotografiile veteranilor cu Ilan Șor. Veterani de nădejde, cu verticalitate, nu au rămas chiar așa de mulți. Organizația orășenească cu Mihai Tomacinschi în frunte și alte câteva. Mă refer la cei care au rămas fideli țării și nu puterii. Dar dincolo de faptul că unii se vând pe trei lei, nu putem ocoli faptul că mulți veterani au pensia calculată din salariul pe care-l aveau pe atunci, în timpul războiului. Și ce salarii erau atunci? 60 de ruble?

T: Dle Gămurari, probabil, nu e atât de simplu să reziști tentațiilor și provocărilor acestei societăți, dar Dvs. ați reușit! Cum?

A.G.: În primul rând, eu am crescut într-o familie numeroasă. Eram nouă copii. Părinții lucrau din greu (au lucrat mult timp la Institutul de pomicultură). Mama – ani și ani, tata – până la moarte. Tata a știut multă carte, cunoștea șase limbi, a făcut școală la Iași. După război, prin 1945-46, dintre cei trei basarabeni, rămași în viață după deportarea a circa 500 de basarabeni refugiați în România în Komi, unul era tatăl meu. Nu am avut o viață ușoară, dar am moștenit de la tatăl meu setea de cunoștințe, de învățătură. În adolescență eram înscris la patru biblioteci din Chișinău. Și, ofițer fiind, cumpăram mereu cărți. Prin 89 aveam mii de cărți la birou. Mă documentam în special în ceea ce ține de strategii și tactici de război, operațiuni militare, inclusiv secrete, bătălii istorice. La Școala politico-militară de la Petersburg aveam posibilitate să merg la sala cu acces limitat, unde au fost depozitate cărți, probabil, confiscate de la cei deportați sau împușcați de regimul sovietic. Erau cărți de o valoare inestimabilă! Tot ce am acumulat pe parcursul anilor din lecturi și studii mi-a ajutat foarte mult în situațiile complicate din timpul războiului de pe Nistru și m-a format ca personalitate.

T: Ce mesaj aveți, domnule general, pentru cetățenii țării?

A.G.: Am un mesaj foarte simplu și foarte scurt! Să fie uniți, încrezători și să susțină demnitatea și adevărul. Restul le vom face noi după  ce vom alunga, împreună, acest regim criminal!