Numărul de oameni ridicați este aspectul care se profilează ca element central al peisajului deportărilor. Dar cei uciși? Cei omorâți rămân în umbră, pe seama istoriei orale – balastul care nu încape în niciun discurs – fie didactic, fie de alt gen. Și cum numerele sunt cele care se rețin și se uită foarte repede, rămânem cu nimic, fără memorie.

Andrei Olari, inginer din Chișinău, un fost deportat, s-a oferit să ne demonstreze că aceste calcule sunt foarte relative, de altfel, făcute în baza cifrelor indicate de călăi. „Am dubii în privința acestor cifre, deoarece, de exemplu, în 1949, pentru deportările din Basarabia și Bucovina, au fost repartizate 2.200 de vagoane, dintre care 350–380 au fost folosite pentru Bucovina, restul înseamnă că au fost repartizate pentru Basarabia. Un vagon, potrivit mai multor deportați, avea capacitatea de 50 de persoane, astfel iese o cifră mult mai mare”, observă el.

Cifrele se amestecă cu lacrimi

Un alt lucru asupra căruia insistă să îmi vorbească dl Andrei Olari este câți dintre cei ridicați au ajuns în lagăre sau, cel puțin, până la gară. „De exemplu, părinții mei, Vasile și Marina Olari, din Țahnăuți, Rezina, au fost deportați în 1949. Tata, mama, trei copii – unul de șapte ani, altul de patru și cel mai mic de un an și o lună – au fost încărcați de acasă și duși la Gara Șoldănești. În învălmășeala ceea, tata a reușit să fugă, iar mama și frații mei au rămas”, aici calculele dlui Olari se amestecă cu lacrimi, mâna lui se întinde spre paharul cu apă.

„Au încercat și alții să fugă, reia el firul amintirilor, dar santinelele au tras și au ucis, pe loc, două persoane. După aceste tentative de evadare, soldații au procedat la verificări și au depistat că lipsește tata”, afirmă el cu voce tremurândă.

Statistici
Manualele de istorie arată că în RSS Moldovenească au fost trei valuri de deportări: 1) la 12–13 iunie 1941, au fost ridicate 18.392 de persoane, cele care au colaborat cu autoritățile române; 2) la 5–6 iulie 1949 – 35.000 de oameni considerați înstăriți, așa-numiții „chiaburi”; 3) la 1 aprilie 1951 – 2.617 persoane, membri ai comunității religioase „Martorii lui Iehova”.

„Ei, când au văzut că tata nu-i, au scos-o pe mama cu trei copii în față, au tras o salvă deasupra capetelor lor și i-au spus: dacă nu apare într-un anumit termen, vor urma alte gloanțe. A trecut termenul stabilit, tata nu s-a întors. Au scos-o din nou pe mama și i-au mai tras o salvă la picioare, prevenind-o că a treia va fi în țintă”, își șterge el lacrimile.

„Trebuia să îi împuște, o să-i împuște și gata”

Familia Olari era petrecută de nașii lor de cununie, „nașul era încă acolo, pe peron, cu ei”, precizează bărbatul: „Mama i-a spus nașului să îl caute din pământ pe tata, căci altfel vor fi împușcați copiii. A treia oară trebuia să îi împuște, o să-i împuște și gata. Deși știa că va fi arestat, tata s-a întors. A fost arestat și dus într-un lagăr din regiunea Magadan, iar mama, cu trei copii – în regiunea Kurgan”. „Au încăput cei uciși pe peronul Gării Șoldănești în vreo evidență?”, se îndoiește dl Olari.

„Dar hai să vă mai povestesc un caz”, îmi amână el întrebările: „Din spusele mamei și ale fraților mei mai mari, în drum spre Kurgan, în vagonul lor, era o femeie gravidă care a născut acolo într-o zi–două. Născut înainte de termen, copilul s-a stins la câteva zile. Familia mai avea doi copii. Femeia a învelit copilul într-un pachet, s-a apropiat de santinelă și i-a cerut să îi dea voie să îl îngroape la următorul popas. Când s-a oprit eșalonul, au ieșit femeia cu copilul în brațe și soțul ei. Însă nu le-au dat voie. ‚Opriți-vă, noi o să-l îngropăm!’, au spus soldații. Femeia a dat copilul unui soldat, care a făcut câțiva pași și a aruncat pachetul într-o gunoiște”.

„A învelit copilul mort într-un pachet”

„La gunoiște, continuă el, ca de obicei, sunt câini. O mulțime de jivine au sărit să prindă pachetul. Femeia s-a repezit în haită, urmată de bărbatu-său și de gloanțele soldaților. Când s-a făcut liniște, o scenă cutremurătoare: femeia a căzut cu niște rămășiți din pachet strânse la piept; un câine a înțepenit cu dinții într-un picior de-al ei; femeia moartă, câinele mort și, la câțiva metri, soțul ei tot mort. În vagon au rămas doi copii mici de-ai lor, de vreo 10–11 ani. Așa s-a terminat viața unei familii”, accentuează povestitorul meu, întrebându-mă: „Au intrat acești oameni în vreo statistică?”.

Aș vrea să întorc relatarea la detalii despre familia sa, dar el mă amână din nou: „Lăsați-mă să vă mai povestesc un caz”: „Când au ajuns mama și frații mei în regiunea Kurgan, într-un cătun cu 80–100 de familii, au fost puşi în niște bordeie pline de ploșnițe și păduchi. Li se dădeau câte 200 g de pâine pentru un matur. Mai aveau niște merinde de acasă. În iarnă însă, din cauza alimentației proaste, s-au îmbolnăvit și au început să moară, în primul rând, cei mici și bătrânii. Mulți copii și bătrâni au murit. Și fratele nostru, Alexandru, cel de un an și ceva, s-a stins atunci”.

„Lucrau cu toții la o fermă de vaci amenajată în pripă acolo pentru cei deportați. Laptele era transportat imediat, nu li se dădea nimic lor. S-au adresat de mai multe ori șefului comenduirii să li se mărească rația de pâine și să li se dea și o porție de lapte. Nu au primit nimic”, face el o pauză.

„Împușcați-ne, doar ăsta e scopul vostru!”

„Într-o zi, femeile au muls vacile, au luat tot laptele și l-au împărțit între ele. A doua zi dimineață, cătunul a fost înconjurat de armată. Li s-a spus să mulgă vacile și, dacă cineva va îndrăzni să ia lapte, va fi împușcat. Dar instinctul de mamă schimbă multe lucruri. Femeile s-au întors acasă și-au luat copiii și au mers la comenduire: ‘Împușcați-ne, doar ăsta e scopul vostru!’. Șeful comenduirii, un fost ofițer din armata țaristă, a decis să le mărească rația de pâine și să le dea și una de lapte”, își încheie povestirea dl Olari.

„În primul caz, mama s-a aruncat între câini, sub gloanțe, ca să-și apere copilul, chiar dacă era mort. În al doilea caz, femeile s-au dus să fie împușcate cu copiii în brațe, ca să nu moară de foame. Și-au apărat copiii cum își protejează fiarele puii. Bărbaţii se cred mai puternici, sunt nişte iluzii”, spune el cu ironie.

În 1956, s-au întors în sat, la Țahnăuți. Înainte de ridicare, familia lor trăia în casa bunicilor. „Aveam materiale pentru casă – piatră, lemn pentru acoperiș, țiglă, ferestre etc. Cu aceste materiale a fost construit clubul din sat”, precizează el.

„Noi ne-am întors la 21 septembrie, era hram în sat, am mers la fratele mamei. Cei doi frați mai mari m-au luat de mână să mergem la casa noastră. Aveam cinci ani neîmpliniți, am ajuns la casa noastră. Între timp, venise mama și tata, mama a început să plângă, eram în fața unor gropi pentru siloz. „Asta e casa noastră”, ne-a arătat ea.