Echipa de cercetători de la Institutul Max Planck şi de la Institutul de Biologie Celulară şi Moleculară, ambele din Dresda, au plecat de la ipoteza lui Oparin, analizând fizica picăturilor „active chimic”. Spre deosebire de picăturile de ulei „inactiv chimic,” care rămân la suprafaţa apei şi nu cresc în număr, picăturile acestea creşteau de la sine.

Acest comportament imită diviziunea celulară şi poate sta la baza acesteia, deci şi la baza emergenţei vieţii pe care o cunoaştem astăzi.Pentru a testa această ipoteză, cercetătorii au studiat fizica centrozomilor, un organit celular care este activ în diviziunea celulară. Au ajuns la concluzia că în condiţiile existenţei unei surse de energie, aceste organite se divizează. În contextul Terrei timpurii, sursa de energie putea fi radiaţia solară. De asemenea, pentru ca această diviziune să aibă loc, era nevoie de un surplus de molecule care să ducă la alungirea protocelulei până la momentul ruperii/diviziunii acesteia.

O altă problemă abordată de cercetători a fost identificarea momentului în care aceste protocelule au dezvoltat abilitatea de a transfera informaţie genetică. Ipoteza principală a fost legată de emergenţa membranelor, formate probabil din lipidele care rămâneau la marginea dintre protocelule şi apa din jur.

Încă nu se ştiu toate detaliile, dar aceasta este o pistă bună pentru înţelegerea mecanismului care a dus la diviziunea celulară.