Creierul persoanelor fără această afecţiune au reuşit să recunoască cuvintele repetate sau imaginile printr-un proces numit „adaptare neuronală”, în timp ce „semnătura neuronală” a fost identificată la persoanele afectate de dislexie al căror creier a prezentat un nivel mai scăzut a abilităţii de răspuns. 

Cercetătorii au fost surprinşi să descopere că există o mulţime de efecte secundare deoarece considerau că dilexia apare doar atunci când oamenii afectaţi încearcă să citească. În timp ce vorbitul a apărut acum mult timp, scrisul este o sarcină mult mai recentă. 

Unul dintre cercetători, profesorul John Gabrieli, din cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts, afirmă: „Învăţăm un lucru de la prima prezentare, fapt ce ne face să realizăm sarcina mai bine a doua oară, uşurinţa este dată de activitatea neuronală redusă. Dacă am făcut ceva înainte va fi mult mai uşor să o facem a doua oară''.

Tomografiile persoanelor cu dislexie au demonstrat faptul că acest proces de adaptare nu există, creierul lor nefiind antrenat să înţeleagă aceiaşi informaţie. 

În cadrul studiului a fost sugerată o cale de ameliorare a efectelor dislexiei, prin creşterea plasticităţii creierului. Prof. Gabrieli susţine că mintea poate fi ajutată prin stimularea electromagnetică. Profesorul Tyler Perrachione, de la Universitatea din Boston, afirmă: „Adaptarea este o funcţie a creierului care ne uşurează când vrem să îndeplinim o sarcină a doua oară, dar dislexicii nu au parte de acest ajutor''.

Prima persoană diagnosticată cu dislexie a fost în Seaford, Sussex, Marea Britanie, în 1896, afecţiunea a fost descrisă ca un „caz de orbire congenitală a cuvintelor''.