Peisajul tectonic al lui Charon arată că această lună s-a extins în trecut, lucru care i-a fracturat suprafaţa. Stratul său exterior este format în principal din gheaţă de apă. În stadiul său timpuriu, stratul era încălzit în urma descompunerii unor elemente radioactive şi a căldurii interne rezultate din formarea lunii.

Potrivit oamenilor de ştiinţă, Charon ar fi putut fi atunci destul de caldă pentru a topi în profunzime stratul de gheaţă, formând astfel un ocean sub suprafaţa sa. Însă cu timpul luna s-a răcit, iar oceanul a îngheţat în profunzime, ducând la o dilatare a gheţii care a împins spre exterior stratul de suprafaţă, provocând marile fracturi observate astăzi.

Alte luni din sistemul solar, care sunt mult mai aproape de Soare, au încă oceane de apă lichidă sub stratul de suprafaţă. Unele dintre acestea, de exemplu de pe Europa şi Ganimede din lunile lui Jupiter şi Encelade, lună a lui Saturn, sunt considerate cele mai bune locuri unde se poate studia viaţa microbiană, încheie AFP.