Astronomii sunt de părere că mii de planete pitice se aflau în centura Kuiper — inelul de obiecte îngheţate aflat dincolo de orbita lui Neptun — la puţin timp după formarea sistemului solar. Lucrurile au început însă să se schimbe acum aproximativ 4 miliarde de ani, după ce marile planete ale sistemului solar, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun şi-au modificat puţin orbitele, stârnind haos atât în rândul obiectelor din centura Kuiper, cât şi al celor din centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter. Rezultatul a fost proiectarea a numeroase obiecte din aceste două zone spre interiorul sistemului solar şi începutul unei epoci de frecvente impacturi între obiectele cosmice din jurul Soarelui, epocă denumită "Bombardamentul greu târziu" (Late Heavy Bombardment).
În noul studiu, o echipă de cercetători coordonată de Ryuki Hyodo, de la Universitatea Kobe din Japonia, a calculat că numeroase obiecte din Centura Kuiper au trecut prea aproape de marile planete din sistemul solar în această perioadă. Mai precis, conform studiului, mai multe planete pitice de dimensiuni apropiate de cele ale lui Pluto au trecut pe orbite prea apropiate de Saturn, Uranus şi Neptun fiind pur şi simplu distruse de atracţia gravitaţională colosală a acestor planete.
Conform simulărilor computerizate realizate de echipa de cercetători, în unele cazuri, până la 10% din masa planetelor pitice distruse a rămas pe orbita planetei gigantice care le-a distrus. Aceste fragmente s-au ciocnit unele de altele de-a lungul miliardelor de ani, rezultând inelele din particule de gheaţă şi praf ce pot fi observate în prezent în jurul lui Saturn, Uranus şi Neptun.
Inelele lui Saturn sunt formate în proporţie de 95% din apă îngheţată, în timp ce inelele lui Uranus şi Neptun au o culoare mai închisă şi par să fie compuse preponderent din particule de rocă. Teoria cu privire la distrugerea planetelor pitice poate explica şi aceste particularităţi din prezent ale inelelor acestor planete gigantice.
Uranus şi Neptun sunt planete cu densităţi considerabil mai mari decât Saturn şi dezvoltă astfel câmpuri gravitaţionale mai puternice (un corp cosmic ar trebui practic să "atingă" atmosfera lui Saturn pentru a "resimţi" o atracţie gravitaţională comparabilă cu cele exercitate de Uranus şi Neptun la distanţe mai mari). Astfel, Uranus şi Neptun au reuşit să distrugă chiar şi nucleele din rocă ale planetelor telurice care s-au apropiat prea mult, în timp ce Saturn a capturat straturile exterioare, mai puţin dense şi formate în mare parte din gheaţă ale unor astfel de planete pitice.
"Aceste concluzii ilustrează că inelele planetelor gigantice sunt doar rezultatul natural al procesului de formare al planetelor din sistemul nostru solar", susţin autorii studiului într-un material publicat în revista Icarus. "Acest lucru implică şi faptul că alte planete gigantice, descoperite pe orbita altor stele, au probabil astfel de inele, formate în mod similar", mai precizează ei.
Jurnal.md
