Acum, USB-ul de tip C începe să devină un subiect foarte discutat în zona IT. Acesta este un nou conector standardizat, care va înlocui toate cablurile USB clasice şi nu numai. El vine cu un design reversibil, dimensiuni scăzute şi multe avantaje faţă de predecesorii săi, iar un viitor în care acesta va fi singurul cablu necesar şi va deveni, practic, norma, nu sună chiar a ficţiune. Totuşi, să vedem de unde a plecat ideea de USB, cum a ajuns aici şi încotro se îndreaptă.

Ce a înlocuit USB-ul

Dacă foloseşti computerul de, să zicem, 10 ani, e uşor să iei USB-ul de-a gata. Totuşi, înainte de aplombul erei Pentium şi Pentium II, orice doreai să conectezi la computer necesita o varietate mare de porturi. De exemplu, pentru mouse, ai fi avut nevoie de un port serial sau de un conector PS/2. Imprimantele sau scannerele aveau nevoie de porturi paralele, pe care le puteai folosi şi pentru stocare internă, dacă un SCSI era prea mult pentru gusturile tale. De asemenea, şi pentru gaming aveai nevoie de porturi speciale.

Porturi PS/2

Marea problemă a tuturor acestor porturi e că ocupau mult spaţiu şi făceau probleme. În a doua parte a anilor ’90, computerele începuseră să vină cu câteva porturi USB 1.1, capabile să ofere o viteză de până la 12Mbps, sau 1,5 pentru periferice precum tastatura sau mouse-ul. Producătorii de accesorii nu au făcut trecerea la noul standard rapid, dar tastaturile, mouse-urile, imprimantele şi altele din aceeaşi gamă au început să includă porturi USB şi conectori ca opţiuni, apoi le-au inclus în interfaţa primară.

Porturi paralele

USB 2.0 a câştigat popularitate prin anii 2000 şi a început să înlocuiască şi mai multe lucruri. A fost unul dintre „vinovaţii” pentru moartea dischetei, dar şi a CD-urilor şi DVD-urilor. La urma urmei, de ce le-ai mai folosi, când ai varianta drive-urilor USB mai mici, mai rapide şi mai versatile? USB 2.0 a mai făcut fezabilă conectarea la periferice externe, precum adaptorii WiFi, drive-urile optice, porturile Ethernet, care înainte trebuiau instalate în PC. Vitezele de transfer de până la 480Mbps au făcut toate aceste lucruri posibile, iar porturile USB au surclasat rapid orice competitor.

Apoi, a apărut USB 3.0, cu viteze de transfer de până la 5Gbps, fiind o revelaţie a domeniului IT. Face cam ce putea face şi USB 2.0, dar la o viteză mult mai mare şi cu o capacitate uimitoare. E relativ confortabil să rulezi un sistem de operare direct dintr-un astfel de dispozitiv, care devine util mai ales dacă încerci să repari un gadget sau să recuperezi date din el. Porturile USB sunt acum cam singurele porturi disponibile pe laptopuri, mai ales de când WiFi a redus necesitatea porturilor Ethernet. Ubicuitatea interfeţei garantează susţinerea majorităţii marilor producători de cipuri, de la Intel şi Qualcomm la AMD. Chipseturile Intel suportă aproximativ 14 porturi USB, în condiţiile în care, la începuturi, erau disponibile vreo două.

Pe scurt, USB-urile au problemele lor, dar în timp şi-au câştigat sprijinul giganţilor tech, iar clasicul USB de tip A a rămas în aceeaşi formă şi la aceleaşi dimensiuni aproape 20 de ani. Ţinând cont de multitudinea interfeţelor pe care le-a înlocuit, această realizare nu e de neglijat.

Cine a încercat să înlocuiască USB-ul

Mai multe tipuri de porturi au încercat să pună sub semnul îndoielii dominaţia USB. De obicei, acestea au obţinut succes la o scară mică sau pentru anumite tipuri de dispozitive. Aveau funcţionalităţi în plus faţă de USB, dar ubicuitatea celui din urmă l-a păstrat pe linia de plutire.

Un astfel de port a fost FireWire, cunoscut şi drept IEEE 1394. Avantajul pe care USB-ul clasic nu îl avea era că aveai nevoie de un singur port pe computer, pentru a conecta multe dispozitive, tehnică cunoscută sub numele daisy chain. De asemenea, operaţiunile FireWire nu aveau nevoie de atât de multă muncă de la CPU-ul sistemului gazdă şi putea transfera date simultan în ambele direcţii (full-duplex). USB 1.1 şi USB 2.o puteau transfera date doar unilateral (half-duplex). De asemenea, era mai rapid, suportând viteze de până la 400Mbps, comparativ cu cei 12Mbps ai USB 1.1. De asemenea, FireWire 800 ajungea la 800Mbps, comparativ cu cei 480Mbps ai USB 2.0.

Cea mai mare problemă a FireWire era preţul piperat de implementare, necesitând cipuri şi în computer, şi în periferice. De asemenea, era necesară şi plata unei licenţe către Apple, care, la vremea aceea, nu reprezenta la fel de multă încredere precum astăzi. Saltul de la FireWire 400 la FireWire 800 necesita, de asemenea, cabluri diferite, în timp ce USB 1.0, 1.1, 2.0 şi 3.0 reuşiseră să aibă conectori compatibili din punct de vedere fizic pentru toate generaţiile standardului.

În locul FireWire, Macbook-urile includ porturi Thunderbolt, ceva mai rapide decât interfaţa USB. Thunderbolt e asociat în mod special cu Macurile pentru că a fost implementat pe aceste dispozitive şi a rămas un element distinctiv pentru computerele Apple. Totuşi, Thunderbolt a fost un standard dezvoltat de Intel şi numit Light Peak. Putea transmite informaţii bidirecţional, la viteze de 10Gbps, o viteză dublă faţă de USB 3.0. A doua generaţie a controalelor Thunderbolt a ajuns la viteze de 20Gbps, schimbând modul în care funcţionează transferurile de date.

Prima generaţie trimitea date printr-o bandă PCI Express la 10Gbps şi le primea printr-o bandă secundară de acelaşi tip. Thunderbolt 2 le combină pe ambele, astfel încât să ai viteze mai mari. Niciunul dintre aceste porturi nu a devenit popular dincolo de dispozitivele Apple.

Totuşi, acest lucru pare să se schimbe treptat pentru Thunderbolt 3, o versiune a aceleiaşi tehnologii, cu o viteză de 40Gbps, care foloseşte porturi USB de tip C. Aceste noi porturi, care încă cer un controller separat, dar sunt compatibile cu USB tip C şi pot adăuga 10Gbps de viteză, au fost implementate pe câteva laptopuri high-end, printre care şi seria XPS de la Dell şi tableta HP Elite x2. Nu e nici pe departe la fel de prevalent precum USB, dar e un pas destul de mare înainte. Dezavantajele rămân în picioare, dar Thunderbolt e o opţiune bună pentru cei care au display-uri 4K şi transferă cantităţi uriaşe de date în acelaşi timp.

Cum arată viitorul USB

Cel mai mare obstacol pentru USB vor fi tehnologiile care fac ceea ce face şi el, dar fără cabluri. În anumite cazuri, folosim tehnologii wireless, care au aceeaşi utilitate pe care obişnuiau să o aibă USB-urile. Serviciile Cloud păstrează mailurile, contactele şi toate datele în siguranţă şi actualizate, fără să ai nevoie de vreun cablu. Bluetooth, NFC, Wi-Fi Direct şi AirDrop înlocuiesc, la rândul lor, USB-ul pentru transferuri, iar Miracast şi AirPlay conectează dispozitivele la TV tot fără cabluri.

Cea mai mare limitare a acestor funcţionalităţi e viteza. Dacă ai nevoie să transferi multe poze la rezoluţia de 1080p cu care înregistrează camera smartphone-ului tău, nu vei fi dispus să aştepţi ani lumină după un dispozitiv wireless. Până şi USB 2.0 ar putea face o treabă mai bună.

Chiar dacă nu îţi conectezi dispozitivele la computer, majoritatea au nevoie de cabluri pentru energie. Există eforturi de a înlocui USB-ul cu alte standarde de încărcare wireless, dar încă nu dau rezultatele dorite, iar eficienţa încărcării e incomparabilă cu cea asigurată de o conexiune directă. Aşa cum WiFi-ul nu a ucis Ethernetul prin cablu, tehnologiile wireless mai au cale lungă până vor putea concura pe picior de egalitate cu USB-urile.