„Noi ne apăram ţara, iar legiuitorii îşi construiau case” // Interviu cu fostul comisar al Comisariatului de Poliţie din Tighina

„Noi ne apăram ţara, iar legiuitorii îşi construiau case” // Interviu cu fostul comisar al Comisariatului de Poliţie din Tighina
Sursa: www.jc.md Foto: jc.md 03.03.2017 19:28
Generalul Victor Gusleacov a fost comisarul Comisariatului de Poliţie din Tighina în timpul Războiului de pe Nistru, cel care a reuşit să păstreze această secţie de poliţie de partea R. Moldova în pofida ameninţărilor structurilor administrative şi militare separatiste din acest oraş, respectând cu fidelitate principiul că poliţia nu are voie să se implice în afacerile politice. Generalul Gusleacov şi subalternii săi au reuşit să reziste atacurilor gardiştilor asupra comisariatului, ca ulterior, alături de generalul Anton Gămurari, să respingă cu eroism atacurile militarilor Armatei 14.

– Stimate Domnule General, în decursul aflării Dvs. în fruntea Comisariatului din Tighina, nu aţi renunţat niciodată la principiul că poliţia nu trebuie implicată în manifestaţiile politice, chiar şi sub ameninţări. Fiind etnic rus, chiar nu v-aţi gândit niciodată la ideea de a renunţa la acest principiu?

Acest principiu a fost stabilit în 1989, eram comisar adjunct, responsabil de lucrul operativ. Nimeni dintre angajaţii comisariatului nu avea voie să facă activităţi politice în timpul serviciului, dacă cineva voia să o facă, o putea face în afara orelor de lucru. Nu aş renunţa nici acum la acest principiu. La 23 februarie 1992, pe lista Comisariatului de Poliţie, fără secţia de pază, erau 344 de angajaţi, inclusiv nouă femei. La 4 august 1992, au rămas 265 de angajaţi, inclusiv opt femei. Au plecat numai 79 de persoane, mulţi în stânga Nistrului, un număr important din angajaţi s-a pensionat, alţii au plecat în Ucraina, în special în regiunea Odesa, unde au fost numiţi în funcţii administrative. Acest fapt denotă competenţa foştilor angajaţi ai Comisariatului din Tighina.

Evident că mulţi nu au putut rezista la presiunile psihologice, inclusiv din partea membrilor familiei. Venea câte un băiat puternic, chiar moldovean, şi îmi spunea: „Dle Colonel, nu mai pot, soţia îmi spune: pleacă!”. Nu le-am reproşat nimic. Unii au plecat chiar în timpul luptelor… Nu am etichetat pe nimeni. După 13 august, am vorbit cu fiecare separat: dacă rămâi, bine, dacă nu, raportul, băiete, şi la revedere… Efectivul a ştiut întotdeauna despre acţiunile comisariatului.

– În ce perioadă au fost angajaţii comisariatului în regim de cazarmă?

De la 2 martie până la 13 august.

– Şi soţia Dvs. v-a adus întotdeauna mâncare la pachet?

Nu în fiecare zi. Venea soţia, mai veneau şi fiicele, oameni din mahala. Când mâncam, când nu mâncam, aceasta a fost situaţia.

– Cât de mult a contat sprijinul şi solidaritatea soţiei Dvs. în momentele dificile pe care le-aţi avut?

Foarte mult… [Lăcrimează] Să mă scuzaţi… Familia este, de obicei, prioritară. Soţia şi fiicele mele au ştiut întotdeauna că sunt la serviciu. Eu nu am depus jurământ R. Moldova – în 1990, aveam dreptul la pensie şi sunt etnic rus… Dar nu am fost niciodată carierist. Toţi apropiaţii mei au fost supuşi unor atacuri psihologice şi ameninţări. O mătuşă de-a mea, rusoaică, a început să lucreze la comisariatul de poliţie ca femeie de serviciu în 1945. În timpul războiului, în 1992, era deja la pensie, chiar dacă comisariatul era încercuit, venea ziua şi făcea curăţenie. Îi spuneam: „Mătuşă Paşa, du-te acasă, nu umbla pe drum, căci e periculos”. „Eu sunt la serviciu”, îmi răspundea ea. Eu am plecat din Tighina, dar ea a lucrat acolo până la adânci bătrâneţi.

– Fiind vorba de etnici ruşi, în cartea Dvs., relataţi despre o familie care locuia lângă pod şi furniza informaţii operative trupelor constiţionale ale R. Moldova. Ce s-a întâmplat cu ei, unde sunt acum?

După ce au fost identificaţi de miliţie, au fost reţinuţi. Telefonul lor era ascultat. Fosta angajată a poliţiei, Valavaia, i-a interogat o săptămână. În cele din urmă, au reuşit să scape. S-au stabilit la Chişinău ca refugiaţi. După ce am venit eu la Chişinău, mi s-au adresat şi i-am ajutat să obţină un ajutor material pentru cumpărarea unei locuinţe.

– Există versiunea că comandantul gardiştilor din Tighina, Iuri Costenco, cel care a comis multe crime împotriva populaţiei civile, ar fi reuşit să scape şi că lichidarea lui, la ordinul lui Lebedi, ar fi fost o înscenare. Ce credeţi despre această versiune?

Ca persoană ce posedă cunoştinţe în domeniul criminologiei, îmi pare ciudat faptul că corpul acestuia a fost găsit ars şi fără mâini. Acum se fac teste ADN, iar atunci singura metodă de identificare erau amprentele digitale. A fost ars, dar de ce a trebuit să i se taie mâinile?

– În ultima vreme, observăm mai multe cazuri în care oficialii acordă neîntemeiat distincţii militare unor persoane care nu au făcut acte de vitejie în Războiul de pe Nistru, dimpotrivă, greşelile unora alde Dabija s-au soldat cu pierderi mari.

La 3 iulie 1992, în timpul unui control pe direcţia raionului Căuşeni, am constatat încălcări grave, era vorba de Batalionul SPS nr. 1 al Comisariatului General de Poliţie din Chişinău. La un post erau doar şase combatanţi, restul efectivului, împreună cu şeful său, era la Chişinău. În 2010, comandantul batalionului a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, chiar dacă Ministerul Afacerilor Interne s-a opus cu vehemenţă. Nu vreau să îi menţionez numele. [Este vorba de Eduard Maican.] Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a acordat nejustificat, din raţiuni politice, cea mai înaltă distincţie militară pentru merite de luptă. I-a decorat pe cei care nu au avut nicio acţiune militară.

Nu este plăcut faptul că au fost decoraţi cei care au fost în zona de operaţiuni militare doar două-trei zile, ca observatori militari. Iar cei care au stat la Tighina cu arma în mână, din decembrie 1991, au fost menţionaţi doar o dată, după 20 de ani.

– Dacă aţi face o comparaţie între Războiul de pe Nistru şi cel din estul Ucrainei, ce asemănări şi deosebiri aţi sublinia?

Nu mă pricep la probleme politice… Condamn acţiunile separatiştilor din estul Ucrainei, însă acest eveniment era de aşteptat, deoarece politicienii trebuie să-şi conştientizeze acţiunile şi să anticipeze faptele. Problema este că atât cei din Ucraina, cât şi cei din R. Moldova îşi propun să obţină funcţiile publice cu acelaşi scop, ca să se căpătuiască. Ei nu se gândesc niciodată la cetăţeni, aşa a fost în 1992 în R. Moldova şi acum în Ucraina. În 1992, în timp ce băieţii îşi dădeau viaţa pentru independenţa R. Moldova, unii deputaţi din Parlamentul 90 îşi aduceau din Odesa maşini Volga, la preţuri mai ieftine, le era frică să le aducă pe la Tiraspol.

Noi luptam, ne apăram ţara, dar legiuitorii îşi construiau case şi vile în Valea Morilor. Ambele războaie puteau fi prevenite, însă politicienii nu au avut niciun program de acţiuni, absolut niciun program, nici cei de la Chişinău şi nici cei de la Kiev. În cazul R. Moldova, a existat mişcarea de eliberare naţională, însă nu aveai cum să mergi în stânga Nistrului cu un discurs naţionalist, trebuia să se meargă cu un mesaj conciliant.

De exemplu, în septembrie 1990, la iniţiativa Sovietului Suprem, a sosit la Tighina un grup de deputaţi format din Dumitru Pântea, Eugen Pâslaru, Anatol Ţăranu, Pantelei Sandulache ş.a. Acesta din urmă, ingnorând faptul că avea în faţă un public rusofon, a spus deschis că moldovenii sunt români şi că Moldova trebuie să se unească cu România. Aceste declaraţii au tensionat grav situaţia, violenţele au fost evitate de către dl Ţăranu, care a spus că declaraţiile lui Sandulache reprezintă doar punctul său de vedere. 

Din păcate, autorităţile R. Moldova nu au întreprins acţiuni pentru a atrage locuitorii din Tighina şi, în general, din stânga Nistrului.

Subliniez că separatiştii au exploatat la maximum mesajul unionist pentru a-şi îndeplini planurile. Or scopul lor nu a fost evitarea „românizării moldovenilor”, după cum menţionau ei, ci crearea unei republici formate din rusofoni.

– Ce mesaj aveţi pentru camarazii Dvs.?

Aş vrea să le urez sănătate celor care şi-au sacrificat viaţa pentru independenţa R. Moldova, iar politicienilor şi demnitarilor să le sugerez, chiar dacă nu pot să le ofere acestor oameni o viaţă mai bună, să îi sprijine măcar moral, această atitudine are o mare importanţă.


Jurnal de Chişinău

Ştiri similare

ULTIMELE ŞTIRI