Propaganda Moscovei în ajunul summit-ului” – aşa se numeşte raportul analitic elaborat de Academia Germana pentru Politica de Securitate (Bundesakademie für Sicherheitspolitik – BFS).

Experţii BSF au demontat punct cu punct toate acuzaţiile care au fost făcute în mass-media rusă sau de la tribuna oficială împotriva NATO.

Mitul privind desfăşurarea ilegală a forţelor NATO în Europa de Est
 
La summit-ul anterior al NATO din Ţara Galilor s-a decis întărirea prezenţei militare a blocului pe flancul estic. La Varşovia, planul va fi completat şi precizat. Rusia susţine însă că aceste măsuri sunt o încălcare a Actului Fondator NATO – Rusia din 1997, în care alianţa chipurile ar fi promis să nu trimită trupe în ţările din Europa de Est, care au aderat la NATO după prăbuşirea Uniunii Sovietice.

De fapt, spun experţii BSF, alianţa a promis să nu trimită arme nucleare în regiune, iar în ceea ce priveşte armele convenţionale s-a făcut o menţiune de rezervă privind „condiţiile actuale şi previzibile în domeniul securităţii”. În 1997, NATO a plecat de la premiază că „va efectua apărarea colectivă şi alte misiuni prin asigurarea interoperabilităţii, integrării şi capacitaţii de consolidare necesare, mai degrabă decât prin staţionarea permanentă suplimentară a forţelor de luptă substanţiale”.

Ce se înţelege prin „staţionarea permanentă a forţelor de luptă substanţiale”? În 1997, generalul german Klaus Naumann, pe atunci şeful comisiei militare a NATO, a explicat oficialilor militari de la Moscova că este vorba despre staţionari de cel mult trei luni a unei forţe militare de dimensiunea unei divizii de armata cu sprijin naval şi aerian adecvat. Măsurile luate chiar acum de NATO sunt departe de acest plafon.

Mitul promisiunii NATO de a NU se extindă spre est
 
Din când în când, în mass-media din Rusia se reaminteşte că, în timpul discuţiilor în formatul „2 plus 4”, care au precedat reunificarea Germaniei, Rusiei i s-ar fi promis ca NATO nu va accepta în alianţă ţările din fostul bloc comunist, iar mai târziu nu s-ar fi ţinut de cuvânt.

În primul rând, precizează experţii germani, o astfel de promisiune nu este nicăieri înregistrată în scris. Acest lucru a fost de altfel imposibil, din moment ce o astfel de decizie putea fi luată numai prin votul unanim al tuturor membrilor NATO – la acel moment 16 ţări, iar la negocierile în formatul de mai sus au participat doar patru dintre ele (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Germania).

În al doilea rând, acordul internaţional cu privire la rezultatele acestor negocieri a fost semnat la Moscova pe 12 septembrie 1990, când încă era valabil Tratatul de la Varşovia. BSF crede că afirmaţia unei promisiuni NATO este un nonsens. Cine putea face promisiuni care să fie prevăzute într-un acord internaţional pentru perioada de după dizolvarea unei organizaţii existente, care a avut loc doar un an mai târziu – pe 1 iulie 1991.

Mitul avansării agresive a NATO spre est
 
O variantă a legendei anterioare este acuzarea NATO că face eforturi să pătrundă continuu în sfera intereselor geopolitice ruseşti, aşa cum este si acceptarea previzibilă în NATO a Republicii Muntenegru. Potrivit analiştilor BSF, despre faptul că NATO ia totuşi in considerare interesele politicii externe ale Rusiei este dovada că, în 2008, Alianţa Nord-Atlantică a refuzat admiterea accelerată a Ucrainei şi Georgiei.

Dar argumentul suprem este altul. Încă din 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care prevede în mod clar că toate ţările au „dreptul de a aparţine sau nu aparţine unor organizaţii internaţionale, să fie sau să nu fie parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu să fie parte la tratatele de alianţă”.

BSF crede că în spatele criticilor ruse nu sunt numai interesele geo-strategice ale Moscovei, dar şi dezamăgirea Rusiei de faptul că NATO este încă funcţional şi atractiv pentru tarile non-NATO, în timp ce din Pactul de la Varşovia a rămas doar o amintire amară.