PanamaPapers oferă un răspuns atotcuprinzător: e vorba de corupţie masivă, generalizată. Şi nu e o coincidenţă faptul că răspunsul vine de la o firmă de avocatură. Mossack Fonseca şi-a folosit, timp de decenii, influenţa ca să scrie sau să manipuleze legile din întreaga lume în interesul criminalilor. În cazul micii insule Niue, firma a înfiinţat şi manevrat în totalitate un paradis fiscal. Ramón Fonseca şi Jürgen Mossack ar vrea ca noi să credem că firmele offshore pe care le-au înfiinţat sunt ca şi maşinile, un simplu produs oferit doritorilor. Diferenţa este că vânzătorii de maşini nu scriu legile. Iar ceea ce au făcut ei este fraudă la scară mare. Firmele de tip offshore sunt foarte des asociate cu evaziunea fiscală dar PanamaPapers arată, dincolo de orice îndoială, că aceste firme pot fi şi sunt folosite de criminali.

M-am hotărât să dezvălui ce face Mossack Fonseca deoarece cred că fondatorii, angajaţii şi clienţii lor trebuie să răspundă pentru crimele lor. Câteva au ieşit deja la lumină însă, probabil, vor mai trece ani, decenii, până când vom înţelege adevărata dimensiune a acestor crime.

Între timp, a început o dezbatere globală, ceea ce este încurajator. Spre deosebire de retorica politică din anii trecuţi care a omis, cu grijă, să menţioneze rolul elitelor în aceste afaceri murdare, această dezbatere este concentrată pe ceea ce contează.

În acest context, am câteva idei.

Ca să clarific, nu lucrez pentru niciun guvern sau serviciu secret. Şi nu am lucrat niciodată. Viziunea este în întregime a mea şi tot a mea este şi decizia să ofer Süddeutsche Zeitung şi International Consortium of Investigative Journalists (ICIJ) documentele PanmaPapers. Nu am avut niciun alt motiv în afara aceluia că am înţeles şi apreciat munca acestor organizaţii.

A prevalat până acum discuţia despre ce este legal şi ce nu în această dezbatere. Da, ceea ce este permis în momentul ăsta este scandalos şi trebuie schimbat. Dar nu trebuie să pierdem din vedere un alt lucru foarte important: Mossack Fonseca, fondatorii şi angajaţii firmei au încălcat în deplină cunoştinţă de cauză şi repetat legi din întreaga lume. În public, ei invocă ignoranţa, faptul că nu cunosc activităţile clienţilor însă documentele arată că au ştiut că sunt implicaţi în comiterea de infracţiuni . Ştim că, de pildă în Nevada, chiar Mossack, şeful firmei, a minţit în faţa unei curţi federale şi că departamentul IT al firmei sale a încercat să acopere adevărul. Ar trebui ca toţi să fie traşi la răspundere, fără discriminare.

În cele din urmă, mii de investigaţii oficiale ar putea fi iniţiate ca urmare a PanamaPapers, dacă agenţiile statului ar putea să acceseze şi să evalueze documentele. ICIJ şi partenerii săi au hotărât, pe bună dreptate, să nu ofere aceste documente agenţiilor statale. Eu, însă, sunt dispus să cooperez cu acestea în măsura în care pot.

Acestea fiind spuse, am văzut cum, unul după altul, whistleblowerii şi activiştii care au dat informaţii publicului în Statele Unite şi în Europa s-au ales cu vieţile distruse după ce au dezvăluit acte de corupţie. Edward Snowden este blocat în Moscova din cauza deciziei administraţiei Obama de a-l pune sub învinuire în baza legii spionajului. Pentru dezvăluirea activităţilor NSA, el merită să fie considerat erou şi nu paria. Bradley Birkenfeld a fost plătit milioane pentru informaţiile pe care le-a oferit referitor la banca elveţiană UBS şi, cu toate acestea, a fost condamnat la închisoare de Statele Unite. Antoine Deltour este acum acuzat într-un proces în Luxemburg după ce a dat jurnaliştilor informaţii despre cum ducatul a oferit corporaţiilor multinaţionale scheme de optimizare fiscală care le-au permis să evite plata taxelor în multe ţări. Şi mai sunt exemple.

Persoanele care dezvăluie publicului acte de corupţie şi criminalitate ar trebui să primească imunitate, punct. Până când legile nu vor fi făcute să-i protejeze pe aceştia, agenţiile de investigaţii ale statului vor trebui să se bazeze doar pe propriile puteri sau pe media ca să obţină probe, documente.

Cer Comisiei Europene, parlamentului britianic, congresului american  şi tuturor naţiunilor nu numai să protejeze whistleblowerii dar şi să pună capăt abuzului permis de felul în care sunt înregistrate companiile. În Uniunea Europeană, accesul la fiecare registru al companiilor trebuie să fie gratuit şi să conţină informaţii despre beneficiarii reali ai companiilor. Marea Britanie se poate mândri cu iniţiativele luate în ultima vreme dar are încă de jucat un rol vital în eliminarea secretului financiar în diversele sale teritorii insulare care sunt, fără îndoială, cele mai însemnate piese ale corupţiei instituţionale globale. Iar Statele Unite, e clar, nu mai pot avea încredere în deciziile referitoare la legile locale care guvernează înfiinţarea de corporaţii. În toate cele 50 de state e la fel. Congresul trebuia să ia frâiele şi să impună transparenţa.

Una este să clamezi meritele guvernului la congrese şi în luări de poziţie oficiale şi alta să şi implementezi transparenţa. Nu mai este un secret că politicienii din SUA îşi petrec cea mai mare parte din timp strângînd fonduri. Evaziunea fiscală nu poate fi oprită, atîta timp cît  politicienii cer bani chiar de la elitele financiare, care au cel mai mare interes să evite plata taxelor. Aceste practici reprobabile formează un cerc vicios şi nu pot fi reconciliate. E nevoie de o reformă imediată a sistemului de finanţare a campaniilor electorale.

Desigur, acestea nu sunt singurele probleme care trebuie rezolvate. Primul ministru al Noii Zeelande, John Key, a fost suspect de tăcut în ceea ce priveşte rolul ţării sale în facilitarea evaziunii fiscale prin firme din insulele Cook. În Marea Britanie, conservatorii  şi-au ascuns cu neruşinare propriile afaceri care implică firme offshore, în timp ce Jennifer Shasky Calvery, directorul Financial Crimes Enforcement Network din cadrul trezoreriei SUA, tocmai şi-a anunţat demisia. Şi nu oricum. Urmează să lucreze la HSBC, una din cele mai cunoscute bănci din lume (având sediul în Londra, fapt deloc întâmplător). Este familiarul “revolving door” american (n.a.-atunci când un oficial al guvernului ajunge să lucreze la privat chiar în domeniul pe care îl superviza ca funcţionar guvernamental). Iar asta se întâmplă în timp ce mii de beneficiari ai companiilor offshore se roagă ca înlocuitorul oficialului plecat să fie la fel de docil.

În faţa laşităţii politice, e lesne să ne îndreptăm către defetism. Argumentăm că starea de fapt va rămâne neschimbată, în loc să evaluăm PanamaPapers drept un simptom clar al decadenţei morale progresive cu care se confruntă societatea noastră.

Acum însă, cărţile sunt în sfârşit pe masă. Şi, nu e nicio surpriză, că e nevoie de timp pentru a se produce o schimbare.

Timp de 50 de ani, puterile executive, legislative şi judiciare au eşuat lamentabil, în confruntarea metastazei paradisurilor fiscale, care s-au extins, sub ochii lor, pe tot globul. Astăzi, statul Panama spune că vrea să fie cunoscut şi pentru altceva în afară de PanamaPapers. Acelaşi  guvern însă a examinat doar unul dintre căluţii caruselului offshore şi doar pentru că acesta a fost expus. (n.a.-Mossack Fonseca este doar una dintre firmele care înfiinţează companii offshore în Panama).

Băncile şi autorităţile fiscale au eşuat. Au fost luate decizii care i-au menajat pe cei bogaţi, dar au pus presiune pe cetăţenii din clasele de mijloc şi pe cei cu venituri mici.

De asemenea, sistemul judiciar depăşit a eşuat şi el. Judecătorii s-au lăsat convinşi de argumentele celor bogaţi, a căror avocaţi, şi nu doar cei de la Mossack Fonseca, sunt foarte pricepuţi în a apăra şi specula litera legii, în timp ce fac tot posibilul să-i omoare sufletul.

Organizaţiile media au eşuat. Multe dintre reţelele de ştiri sunt caricaturi palide a ceea ce le definea odinioară. Miliardarii au preluat publicaţiile şi le-au transformat în noul lor hobby, limitînd publicarea subiectelor serioase despre cei bogaţi şi puternici. Consecinţa imediată a fost că jurnaliştii de investigaţie lucrează fără fonduri.

Impactul e real şi acum a fost şi vizibil:  în afară de Süddeutsche Zeitung şi ICIJ, mai multe publicaţii mari au avut acces la Panama Papers, deşi au pretins contrariul, dar au ales să nu investigheze subiectele şi să nu le publice. Tristul adevăr este că niciuna dintre aceste organizaţii media, cu influenţă la nivel global, nu au acoperit subiectul. Nici Wikileaks nu a răspuns încercărilor repetate de a intra în contact.

Dar cel mai tare a eşuat sistemul judiciar. Guvernarea democratică depinde de indivizi responsabili în ansamblu, oameni care înţeleg şi susţin legea şi justiţia, nu de persoane care înţeleg dar exploatează şi legea şi justiţia.În general, avocaţii au devenit atât de corupţi, încât e imperativ ca nişte lucruri să se schimbe în această branşă. Etica, pe care se bazează întregul cod de conduită şi în baza căreia se acordă licenţele a devenit un oximoron.

Mossack Fonseca n-a lucrat într-un vid. A găsit aliaţi şi clienţi în cele mai importante firme de avocatură, oriunde şi-au dorit în lume. Avocaţii nu mai trebuie lăsaţi să se autoreglementeze, e un alt fapt de necontestat. Ei nu mai funcţionează corect, în serviciul legii. Cei bogaţi vor găsi mereu, contra unui onorariu generos, un avocat care să le servească scopurilor, fie el de la Mossack Fonseca sau altă firmă. Dar ce se întâmplă cu restul oamenilor, cu cei care nu au bani?

Impactul colectiv al acestor eşecuri a condus la o eroziune completă a standardelor etice, care a dus la un sistem nou pe care încă îl numim capitalism, dar care e, de fapt, sclavia economică.

În acest sistem, sclavii nu-şi cunosc nici identitatea, dar nici stăpânii. Această nouă formă de sclavie, ascunde lanţurile şi cătuşele în spatele unui complicat limbaj juridic.

Magnitudinea răului care se întâmplă în societate ar trebui să ne trezească pe toţi la realitate. Însă atunci când e nevoie de un whistleblower, care să dea semnalul de alarmă, e un motiv de îngrijorare în plus. Arată că sistemele democraţiei au eşuat, că eroarea e sistemică şi cutremurul e iminent. Acum e timpul pentru acţiuni concrete, iar asta începe prin a pune întrebări.

În trecut, probleme legate de fiscalitate şi inegalitatea puterilor au dus la revoluţii, orice istoric o poate confirma.  Atunci, ca să subjuge populaţia, puterile apelau la armată. Acum este mult mai eficient să limiteze accesul la informaţie, făcînd mult mai subtilă înrobirea, în acest fel. Ei uită însă că trăim în plin proces al globalizării. Avem astăzi acces ieftin şi nelimitat la medii de stocare şi internet de mare viteză, unelte care transced orice graniţă.  Nu e greu să intuim astfel că următoarea revoluţie va fi una digitală.

Şi s-ar putea să fi început deja.

John Doe