Dar în Siria, Rusia acţionează după vechea schema a lărgirii prezenţei militare, pe care o practica de la căderea Uniunii Sovietice, scrie paginaderusia.ro.

În martie 1992, Armata a 14-a a intrat în Moldova pentru a-i sprijini pe separatiştii transnistreni. Armata rusă a efectuat instruirea forţelor locale şi le-a furnizat arme, scrie Stars and Stripes.

Separatiştii au început apoi epurarea etnică, motiv pentru care circa un sfert de milion de moldoveni au fost strămutaţi în interiorul republicii. Moscova a organizat apoi o încetare a focului, iar respectarea armistiţiului a fost pusa in sarcina pacificatorilor din Rusia. Armata a 14-a a rămas în Transnistria.

Atunci când, în 1991 – 1993, Azerbaidjanul s-a confruntat cu agresiunea ţarii vecine – Armenia, Rusia şi-a pus la dispoziţie toate forţele pentru a ajuta Armenia „pro-rusă”. Cu ajutorul Moscovei, Erevanul a ocupat Nagorno-Karabah. În acelaşi timp, militarii ruşi care au participat la război au fost simpli „voluntari”, aşa cum a asigurat si atunci Kremlinul.

În 1993, Armata a 7-a rusa deja era desfăşurată în apărarea graniţelor Armeniei. Moscova la acel moment a reuşit să devină co-preşedinte al Grupului de la Minsk al OSCE, care a mediat fără niciun rezultat negocierile dintre Armenia şi Azerbaidjan. Cu toate acestea, pentru Rusia conflictul a fost o scuză perfectă pentru a menţine prezenţa a 3 mii de soldaţi la baza militară 102 din Armenia.

Cu un an mai devreme, forţele armate ruse i-au sprijinit pe separatiştii abhazi în lupta lor cu guvernul georgian. Iată cum descrie Human Rights Watch în raportul său participare rusă:

„Implicarea Rusiei, în principal de partea Abhaziei, a agravat conflictul, mai ales în primele etape ale războiului <…> Armele ruseşti au ajuns în mâinile abhazilor, pe teritoriul controlat de guvernul georgian aviaţia rusă atacă ţinte civile, navele de război ruseşti, sub coordonarea separatiştilor abhazi, au executat foc de artilerie spre oraşul Suhumi, controlat de Georgia, şi un număr mic de luptători instruiţi şi plătiţi de Rusia au apărat teritoriul Abhaziei în Tkvarceli”.

Cu toate acestea, războinicii în cauza au negat legătura cu trupele guvernamentale ruseşti şi au declarat că fac parte din „forţele independente patriotice”. Este una dintre primele apariţii ale atât de cunoscuţilor astăzi „omuleţi verzi”, pe care i-am văzut in acţiune la ocuparea Crimeii.

Rezultatul: semnarea unui acord de încetare a focului – din nou, sub supravegherea pacificatorilor ruşi.

Acest lucru a condus la „consecinţe dezastruoase”: în 2008, aparent pentru a „restabili pacea”, trupele ruse au intrat iar în Abhazia şi Osetia. Armata rusă este şi astăzi în aceste „teritorii separatiste”, pe care comunitatea internaţională le consideră parte din Georgia. Moscova le-a recunoscut însă ca state independente.

În 2014, soldaţii ruşi, în uniforme militare nemarcate, şi-au părăsit bazele din Crimeea „pentru a-i expulza” pe ucraineni din propria ţara. „Voluntarii” ruşi au luptat de partea separatiştilor şi în estul Ucrainei. Tot ei foloseau tancuri ruseşti, rachete anti-aeriene ruseşti şi vehicule blindate ruseşti.

Acum, după ce Rusia a „anexat” peninsula, tot ea cere o soluţionare diplomatică a crizei pe care a generat-o.

Schema acţiunilor Moscovei este prin urmare clară: Rusia oferă sprijin militar uneia dintre părţile beligerante a „războiului civil”, după care dezvoltă activitatea diplomatică, permiţând conflictului „să fiarbă la foc încet”. Lipsa unei soluţii, imposibilitatea de a rezolva criza, justifică prezenţa trupelor ruseşti în zona conflictului.

În toate aceste exemple, intervenţia militară a Rusiei şi/sau eforturile de obţinere a păcii au dus la extinderea prezenţei militare şi influenţei ruse.

SUA şi aliaţii săi ar face bine sa înveţe lecţiile istoriei, pentru a preveni repetarea acestor evenimente, încheia publicaţia.