Ce este COP?

COP22 este cea de-a 22 Conferinţă a părţilor (în limba engleză "Conference of the Parties", COP) la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCNUCC, sau UNFCCC în limba engleză). Această convenţie universală, care oferă un cadru global pentru negocierile privind clima, recunoaşte existenţa unor schimbări climatice cauzate de om şi conferă ţărilor industrializate primatul responsabilităţii în lupta împotriva acestui fenomen. Aceasta a fost adoptată la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro, din 9 mai 1992, înainte de a intra în vigoare la 21 martie 1994. Ea a fost ratificată de 196 de state — la care trebuie adăugată Uniunea Europeană (UE ) — ca părţi ale Convenţiei, iar Palestina a fost cel de-al 196-lea stat care a aderat oficial la CCONUSC, pe 17 martie 2016.

Conferinţa părţilor, organismul suprem al Convenţiei, se reuneşte anual în cadrul unui summit mondial unde sunt luate decizii pentru a respecta obiectivele luptei împotriva schimbărilor climatice. Aceste decizii nu pot fi luate decât prin unanimitatea părţilor sau prin consens.

Cea de-a 22-a Conferinţă ONU privind schimbările climatice are loc la Marrakech, în Maroc, între 7 şi 18 noiembrie. Conferinţa se va desfăşura în cartierul Bab Ighli, timp de secole intrarea principală a Medinei, într-un perimetru amenajat în jurul a 55 de corturi. Ca la fiecare COP, partea rezervată pentru negocieri, "zona albastră", va fi plasată sub autoritatea ONU, iar "zona verde" va găzdui societatea civilă, mediul de afaceri şi alţi actori nestatali.

Care au fost momentele importante ale negocierilor?

A 3-a Conferinţă a părţilor la Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (COP 3) a condus la adoptarea Protocolului de la Kyoto, primul tratat internaţional cu forţă juridică obligatorie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005, tratatul stabileşte obiective obligatorii doar pentru 55 de ţări industrializate, considerate responsabile pentru 55% din emisiile globale de CO2 în 1990.

Protocolul viza o reducere cu cel puţin 5% a emisiilor a şase gaze cu efect de seră (dioxid de carbon, metanul, protoxid de azot şi trei înlocuitori ai clorofluorocarburilor), între 2008 şi 2012, prin comparaţie cu nivelurile din 1990.

Chiar dacă unele dintre părţi, cum ar fi UE, şi-au îndeplinit angajamentele, marii poluatori nu le-au urmat exemplul: Statele Unite nu au ratificat protocolul, Canada şi Rusia s-au retras, iar China, devenită cel mai mare producător mondial de gaze cu efect de seră, nu a fost preocupată. În prezent caduc, Protocolul de la Kyoto expiră în 2020 şi trebuie înlocuit cu un text nou, ceea ce a constituit obiectivul COP21.

În anul 2009, a 15-a Conferinţă a părţilor, desfăşurată la Copenhaga, trebuia să permită renegocierea unui acord internaţional privind clima. De data aceasta, acordul trebuia să privească atât ţările industrializate, cât şi cele aflate în curs de dezvoltare, pentru a înlocui Protocolul de la Kyoto. Cu toate acestea, după doi ani de negocieri, summitul s-a încheiat cu un eşec: chiar dacă afirma necesitatea de a limita încălzirea globală la 2°C, textul acordului nu conţinea nici un angajament cuantificat cu privire la reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră, ci se mulţumea să pledeze pentru "cooperare", pentru a se ajunge la un maxim al emisiilor "cât mai curând posibil".

Începând cu anul 2011, conferinţele COP, organizate la Durban (Africa de Sud), Doha (Qatar), Varşovia şi Lima, au avut drept scop ajungerea la un acord universal până la sfârşitul anului 2015, adică cel mai târziu în timpul COP21, găzduit de Franţa între 30 noiembrie şi 12 decembrie 2015.

În ce constă acordul de la Paris, obţinut la COP21?

Adoptat prin consens la ultima sesiune plenară a COP21, la 12 decembrie 2015, acordul de la Paris este primul acord privind clima la nivel global, în condiţiile în care Protocolul de la Kyoto din 1997 era destinat doar ţărilor industrializate, considerate la acel moment drept principalii vinovaţi pentru creşterii temperaturilor la nivel mondial.

Documentul de 39 de pagini este format din două părţi, un acord care necesită ratificarea de către statele membre ale CCNUCC (în conformitate cu legislaţia specifică fiecăreia dintre ele) şi "decizii de adopţie", care nu aveau nevoie de ratificare din partea celor 196 de state.

Scopul Acordului de la Paris era reducerea încălzirii globale "cu mult sub 2°C peste nivelurile pre-industriale" şi "continuarea eforturilor de a limita creşterea temperaturii la 1,5°C". Acest obiectiv, mai ambiţios decât misiunea iniţială a negociatorilor (de a rămâne sub pragul de 2°C), corespunde unei solicitări formulate în timpul COP21 de către toate statele insulare, cele mai vulnerabile la efectele încălzirii globale.

Pe de altă parte, plafonul de 1,5°C are, o importanţă, în principal, simbolică, în condiţiile în care potrivit previziunilor ONU, curba actuală a emisiilor globale de gaze cu efect de seră ar trebui să se traducă printr-o încălzire de ordinul a 3°C.

Acordul de la Paris este slăbit, totodată, şi de lipsa unor obiective cuantificate pe termen lung. Textul invită comunitatea internaţională să atingă "un maxim al emisiilor globale de gaze cu efect de seră, cât mai curând posibil" şi apoi de a realiza un "echilibru între emisiile de origine antropică şi absorbţia de carbon în a doua jumătate a secolului".

Pentru a intra în vigoare, acordul trebuie să îndeplinească o dublă condiţie, stipula textul din 12 decembrie 2015. Acesta trebuie ratificat de cel puţin 55 de ţări (din 196 de state membre ale CCNUCC)), responsabile pentru cel puţin 55% din emisiile globale de gaze cu efect de seră.

Semnarea Acordului de la Paris, pe 22 aprilie 2016, la sediul ONU din New York, a dat semnalul de pornire pentru procesul de ratificare. Dublul prag de 55/55 a fost atins la 4 octombrie, graţie ratificării de către UE. În conformitate cu normele ONU, Acordul de la Paris a intrat în vigoare o lună mai târziu, la 4 noiembrie 2016.

Care sunt principalele provocări ale COP22?

"Principala temă a COP22 va fi de a specifica regulile de punere în aplicare a acordului de la Paris şi obţinerea unui acord cu privire la data finalizării acestor norme comune", a indicat Laurence Tubiana, ambasadoarea responsabilă pentru negocierile privind schimbările climatice din partea Franţei. În condiţiile în care acordul intră în vigoare din 4 noiembrie, prima reuniune a părţilor la Acordul de la Paris (CMA în vocabularul ONU, sigla COP pentru Meeting of the Parties to the Paris Agreement), va fi convocată în cadrul COP22.

CMA se va deschide la 15 noiembrie, ziua în care mai mulţi şefi de stat şi de guvern sunt aşteptaţi la Marrakech, printre aceştia numărându-se preşedintele francez Francois Hollande şi secretarul de stat american John Kerry.

Se va susţine următoarea propunere: întrucât noua organizaţie îşi intră în atribuţii mai rapid decât era prevăzut, de ce să nu fie finalizate discuţiile privind normele comune în 2018, termen de evaluare prevăzut de acordului privind schimbările climatice?

Celălalt aspect al COP22 priveşte realizarea unui bilanţ al angajamentelor voluntare asumate de către ţări pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră şi a contracara efectele încălzirii globale. Puse cap la cap, cele 189 de "contribuţii naţionale", care vizează o perioadă care ajunge până în 2025-2030, nu permit o reducere a încălzirii globală sub 2°C. Din acest motiv, COP22 ar trebui să invite statele să se angajeze în acţiuni suplimentare pentru a-şi creşte ambiţiile.

De la COP21, au apărut noi iniţiative: Alianţa internaţională solară, Iniţiativa africană pentru energia regenerabilă, Misiunea Inovaţia, Coaliţia pentru preţul carbonului etc. În faţa dificultăţii de a face un bilanţ al acestor iniţiative, ministrul mediului marocan, Hakima El Haite, şi ambasadoarea franceză, Laurence Tubiana, vor propune la Marrakech înfiinţarea unui dispozitiv de monitorizare a acestor coaliţii până în mai 2017, pe baza unor criterii specifice.

În Maroc, delegaţiile urmează să discute şi problema sâcâitoare a finanţelor, în condiţiile în care ţările în curs de dezvoltare păstrează în minte promisiunea făcută în 2009 de către ţările industrializate de a mobiliza cel puţin 100 miliarde dolari (90 miliarde de euro) pe an, până în 2020, pentru finanţarea problemelor legate de climă din Nord către Sud. Lansată pe 17 octombrie, în ajunul pre-COP22, o expertiză a Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE) estimează că fondurile (publice şi private) ar putea ajunge la 77-133 de miliarde de dolari, potrivit scenariilor.

Cum este organizată conferinţa de la Marrakech?

Peste 20.000 de participanţi sunt aşteptaţi la Marrakech între 7 şi 18 în noiembrie. Conferinţa va găzdui 196 de delegaţii statele, reprezentanţi ai societăţii civile şi companiilor, ONG-uri, oameni de ştiinţă, autorităţi locale, localnici, sindicate şi mass-media mondiale.

Discuţiile au început în cursul anului, iar echipele de negociere au discutat regulat de la adoptarea Acordului de la Paris, în decembrie 2015, întâlnindu-se la Bonn, în iunie 2016, pentru sesiunea anuală de lucru a CCNUCC. Din 6 iulie, un nou secretar executiv al Convenţiei-Cadru, diplomata mexicană Patricia Espinosa monitorizează negocierile, înlocuind-o pe Christiana Figueres, din Costa Rica.

Franţa, care asigura preşedinţia COP21 din 30 noiembrie 2015 — prima dată prin Laurent Fabius, apoi prin Segolene Royal din martie 2016 — va preda mandatul luni ţării gazdă a COP22, Maroc. Ministrul afacerilor externe şi cooperării din Maroc, Salaheddine Mezouar, îi va succeda luni, ministrului francez al mediului la conducerea COP22 până la următoarea conferinţă dedicată climei, programată într-un an în Asia.