La vărsări de sânge se pricepe şi fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Care, supărat pe adversarii satrapului său sirian Assad şi pe orientarea pro-occidentală a Ucrainei a dat drumul şi propriilor săi câini ai războiului, în Siria şi în ţara vecină.

Despre liderul de la Kremlin s-a mai afirmat persistent şi se afirmă în continuare că e expert în a mânui din culise firele foarte lungi şi complicate ale unei nesfârşite serii de asasinate de critici ai modului în care el, Putin, şi-a exercitat şi îşi exercită puterea ca tiran moscovit.

S-a spus, în context, că nu e doar autoritar. Că, sângeros de felul său, afişând un stil agresiv, mafiot şi criminal, ştie să se folosească fără scrupule, pentru fărădelegile sale, de poliţia politică. Acest profil reiese, între altele, din cărţile şi luările de poziţie ale unui martor cheie. Unul care ştia ce spune, de vreme ce a devenit disident după un îndelungat răstimp petrecut în tenebroasele servicii de informaţii ruseşti.

Pentru curajul de a se despărţi de aceste structuri, de bună seamă criminale, nicicând epurate, reformate şi restructurate cum trebuie, după atrocele lor trecut, de călău în masă, totalitar, Aleksandr Litvinenko a plătit cu vârf şi îndesat. A plătit chiar preţul suprem. Avusese vitejia de a-şi asuma deschis criticile la adresa regimului Putin. Pe care l-a acuzat între altele de asasinarea ziaristei Anna Politkovskaia.

În revanşă, potrivit judecătorului britanic Robert Owen, potrivit mărturiilor şi indiciilor existente, dar şi în conformitate cu logica şi bunul simţ, adversarul personal direct al lui Litvinenko, în speţă Vladimir Putin, i-a trimis, probabil, implacabilului său duşman, doi asasini KGB-işti pe cap.

Prezumtivii ucigaşi s-au întâlnit cu Litvinenko la hotelul Millenium dintr-un cartier select al capitalei Regatului Unit. Întâlnirea a avut loc în toamna lui 2006, la exact o lună după ce autorul ruso-britanic îl învinuise pe preşedintele Putin de implicare în împuşcarea, în casa ei de la Moscova, a jurnalistei Ana Politkovskaia, autoarea unor cercetări credibile despre malversaţiunile lui Putin şi ale forţelor sale în Cecenia.

Foştii KGB-işti, între care actualul deputat ultranaţionalist Andrei Lugovoi, unul din principalii acuzaţi în asasinarea lui Litvinenko, au respins învinuirile. E totuşi cât se poate de probabil ca Lugovoi şi colegul său, Dmitri Kovtun, să-i fi vârât lui Litvinenko Poloniu 210 în ceai, în timpul întrevederii lor cu victima, în barul hotelului londonez.

Substanţa, virulent radioactivă, sută la sută fatală, n-avea să întârzie să-şi facă efectul. Lui Litvinenko avea să i se facă rău, să fie internat, să-i cadă părul din cap şi să moară extrem de rapid, într-un răstimp de numai trei săptămâni, nu înainte ca victima să-l arate cu degetul pe Putin, pe care l-a desemnat fără înconjur drept asasinul său.

Kovtun însuşi, cu care un martor cheie se întâlnise la Hamburg, în luna octombrie, cu doar două zile înainte de crimă, când suspectul a admis că îl va atrage pe Litvinenko într-o cursă, spre a-l executa ca prezumtiv „trădător”, a trebuit tratat pentru suferinţe iscate de iradiere. În decembrie 2006 Kovtun fusese spitalizat, ca atare, la Moscova.

Apărarea establishmentului rus e hilară. Moscova n-a permis nici anchetarea directă, nici interogarea indirectă, prin video, a celor doi suspecţi şi cu atât mai puţin extrădarea lor. Dimpotrivă, i-a apărat unde şi cum a putut, inclusiv prin mandatul parlamentar acordat lui Lugovoi. Ambii ex-KGB-işti au calificat acuzele contra lor drept „absurde”, drept indiciu al unei presupuse atitudini „antiruseşti” a Londrei.

În fapt, e invers. Realitatea e că, în ciuda gravităţii acestui alarmant dosar şi a pericolului public amplu, reprezentat de utilizarea substanţei alese pentru efectuarea acestui atroce asasinat, Marea Britanie a ezitat îndelung. Londra a tergiversat, în mod vinovat, investigarea crimei, de teama de a nu irita şi antagoniza Rusia şi în speranţa de a nu adânci divergenţele dintre Moscova şi Occident.

I se datorează în bună măsură persistenţei şi tenacităţii văduvei lui Litvinenko, Marina, care a insistat ani la rând asupra necesităţii stabilirii adevărului, că acest dosar n-a putut fi muşamalizat.

A părut din capul locului cu totul improbabil, ca fostul KGB-ist Putin, singurul interesat de fapt să-i dispară vocalul critic şi vrăjmaş personal, să nu fi fost implicat direct în acest asasinat comis într-o capitală extrem de importantă, într-un mod amintind de obsesia poliţiilor politice răsăritene pentru instituirea de "exemple" în situaţia unor „dezertări”.

La fel de improbabil e ca actualele concluzii ale anchetei conduse de judecătorul britanic Owen, care-l vizează şi pe fostul şef al FSB, Nikolai Patruşev, să nu determine deteriorarea, în continuare, a raporturilor, oricum rele, dintre Rusia şi Apus. Ele se vor vedea împovărate, chiar în condiţiile în care n-a avut loc un proces în toată regula, ci doar o anchetă judiciară.

Căci e clar că întreţinerea de relaţii cu un lider autoritar e una. Cu totul alta, comerţul unor state şi societăţi deschise, care se respectă, cu un tiran asasin.