Mai mult de cinci mii de ani ei au fost stăpânii de necontestat ai ţării. Se ocupau cu vânătoarea, păstoritul, făceau copii, erau meşteşugari, cântând cântece, se rugau zeilor lor. Bărbaţii au fost războinici de temut, care dispreţuiau moartea şi erau temuţi de toţi duşmanii lor.

Pasmanturile lor erau spălate de apele a trei mari, iar subsolul păstrează bogăţii nepreţuite de petrol, gaze naturale, cărbune, staniu, tungsten, mercur, cupru, aur şi uraniu.

În mod surprinzător, chiar şi în cei mai buni ani ai săi, acest neam mândru nu a numărat niciodată mai mult de 15 mii de oameni, inclusiv bătrâni şi copii. În ciuda acestui fapt, mai mult de o sută de ani au purtat război cu Imperiul Rus pe care… l-au bătut..!

Ei se numesc luoravetlan, tradus din limba lor însemna „adevăraţii oameni” – printre oameni ei credeau că nu există nimeni egal lor.
Ciukcea, cum sunt denumiţi de ruşi, sunt unul dintre cele mai mici popoare din nordul rusesc. Chiar şi după 375 de ani, povestea lor rămâne una dintre cele mai captivante şi instructive.

Războinicii ciukcea au fost cu adevărat excepţionali. Principalele lor arme au fost arcurile cu săgeţi cu vârfuri otrăvite. Un ciukcea trăgea cu arcul cam de când era capabil să-l tină în mâini.

Nu erau lipsiţi nici de forţă şi rezistenţă. Un luptător bun era cel care cu „armura” din piele de morsă şi înarmat cu o suliţă putea sari din fuga într-o sanie trasa de reni.

Nu se poate spune că nimeni nu a fost în stare să-i bată, pur şi simplu războinicii ciukcea considerau că îi înving pe inamici şi dacă îi implorau să fie ucişi.

În general, atitudinea faţă de viaţă era nepăsătoare, iar sinuciderea era considerata ceva normal. Motivul putea fi oricare – ghinion, dezamăgire sau dispoziţie proastă.

Bătrânii le cereau fiilor să fie sugrumaţi cu cureaua de piele, atunci când credeau că a venit timpul să moară – o astfel de moarte era considerată uşoară. Femeile aveau la ele totdeauna cuţite speciale de os, cu care îşi ucideau mai întâi copiii şi apoi se sinucideau, în cazul în care erau luate în captivitate.

Şeful familiei avea drept de viaţă şi moarte asupra oricărui membru al familiei, fără nicio explicaţie. Vecinii puteau doar să ridice miraţi din umeri şi să discute subiectul câteva zile.

În lupta, ciukcea plecau sub sunet de timpane realizate din piele de om, iar după lupta obişnuiau să-şi picteze fetele cu sângele inamicului răpus. În plus, îşi tatuau pe dosul încheieturii mâinii drepte un punct pentru fiecare inamic doborât. Unii războinici experimentaţi realizau din astfel de puncte o singură linie continuă, de la încheietura mâinii până la cot.

Ciukcea luptau foarte mult şi de bună voie cu toţi vecinii lor – koreaki, itelmeni, yukagiri, iakuţi şi chiar şi cu eschimoşii din Alaska. De aceea nu au avut niciodată prieteni sau aliaţi de încredere.

Cu toate acestea, ei nu prea aveau nevoie de aliaţi, crezând că sunt rasa superioară.

Ciukcea – războinici puternici, curajoşi şi feroce – recunoşteau drept egali pe reprezantanţii unui singur popor, care în ochii lor aveau aceleaşi calităţi. Ei îi numeau „Taniga”.

Taniga provocau groază pentru că le „atârnau mustăţi uriaşe ca la morse, aveau suliţe atât de lungi că acopereau soarele, ochi de fier, haine de fier”.
În legendele şi basmele ciukcea cel mai faimos taniga este „Yekunnin – ucigaşul brutal”. Acest monstru de legenda ucidea femei şi copii, tortura prizonieri şi voia să distrugă toţi ciukcea.

Acest teribil taniga era nimeni altul decât maiorul cazacilor Pavluţki, poreclit de ciukcea „Yakunnin.”

Ciocnirea civilizaţiilor

Prima întâlnire intre ciukcea şi ruşi a avut loc în 1641, când, pe râul Yana, ciukcea i-au atacat pe colectorii ruşi de tribut, aflaţi sub comanda atamanului cazacilor Semion Dejniov.

Conceptul de cucerire a popoarelor nordice a fost foarte simplu la ruşi: nimeni nu voia să distrugă triburile locale, ele trebuiau doar să jure credinţă faţă de coroana Imperiului Rus şi să plătească tribut sub forma de blănuri.

Dacă „sălbaticii” se supuneau legii ruse – era un mare succes. Dacă localnicii se lăsau botezaţi în credinţa ortodoxă – era o realizare uriaşă. În schimb, Imperiul Rus promitea să-şi ferească pe noii cetăţeni de atacurile vecinilor săi, adică de alte triburi rivale.

Cazacii nu au reuşit niciodată să le explice ciukcea că ţara lor este acum parte din Rusia şi că trebuie să se împartă cu noii veniţi. De aceea au încercat să folosească aceeaşi tactică: luau ostatici dintre indigeni, de obicei copiii şefilor de trib.

În cazul ciukcea cazacii au dat cu „coasa în piatra”: „sălbaticii” îşi abandonau ostaticii, iar aceştia, la rândul lor, se sinucideau cu prima ocazie. La început, au început să-i ia cu binişorul. Ciukcea erau deschişi comerţului, dar refuzau în ruptul capului să plătească tribut.

Războiul Rece

În 1727, Imperiul a decis să apuce „renul de coarne”. Pentru supunerea ciukcea au fost trimişi cazaci care şi-au completat trupele cu reprezentanţi ai rivalilor seculari ai ciukcea – tunguşi, yukagiri şi koreaki.

A început un război de uzura. La fiecare raid al cazacilor, ciukcea răspundeau cu represalii. Ambele părţi au suferit pierderi, fără ca unii sau alţii să domine. În rezultat, ciukcea tot nu au plătit tribut, dar atacurile asupra triburilor koreaki şi yukagiri au fost înteţite.

Ca urmare, în 1742, împărăteasa Elisabeta a semnat un decret care ordona nimicirea fizica a poporului ciukcea. Luptele au fost reluate cu o noua intensitate, dar s-au terminat la fel. Apoi, ruşii au abandonat cetatea Anadîr şi au pus capăt astfel războiului, în 1764, ceea ce a însemnat înfrângerea rusa. Mai târziu, în 1788, pe râul Anuy a fost redeschis comerţul cu ciukcea.

De atunci, deşi Ciukotka intra formal în componenta Rusiei, a trăit după legile sale. Ciukcea aşa şi nu au mai plătit tribut ţarilor. Destul de ciudat, dar din comerţul cu ciukcea, Rusia a câştigat mult mai mult decât din încercările zadarnice de a impune tribut.

Sfârşitul independenţei

Odată cu sosirea comuniştilor, în 1923, totul s-a schimbat. În 1930 a fost creat Districtul National Ciukotka şi a început colectivizarea forţată. Efectivele de reni au fost confiscate, sau creat „ferme”, iar poporul – obligat la viaţa sedentara. Sub steagul luptei cu reminiscentele religioase au fost distruse sistematic şamanismul şi alte tradiţii etnice.

Cu toate acestea, spiritul de luptă al ciukcea nu a murit. În 1947, împinşi de amintirea vechilor războaie cu eschimoşii, un grup de războinici a trecut prin strâmtoarea Bering – ceea ce aproape că a provocat un conflict armat intre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.

Faptul că civilizaţia neolitică ciukcea şi-a menţinut atâta timp independenţa se explica foarte simplu: cucerirea poporului nu merita irosirea de fonduri de stat.

Trimiterea unei expediţii militare în Ciukotka lua 2 ani de zile. În tot acest timp forţa expediţionară trebuia hrănită, plătită. Şi toate acestea de dragul unei „blăniţe” per arc pe an? Nu era profitabil. În Ciukotka nu exista teren fertil, iar ţăranii ruşi nu ştiau să crească reni.

Colonizarea nu ar fi avut niciun sens din punct de vedere economic, de aceea nimeni nu s-a „stresat” să facă aşa ceva.

De îndată ce a început exploatarea minerala a regiunii, iar costurile de transport au scăzut, a apărut şi nevoia de control al teritoriului, iar ciukcea s-a transformat instantaneu dintr-un popor mândru şi liber, în personaj al bancurilor sovietice.